Alina Mungiu-Pippidi: Zelenski evreul și alte prostii

0
0

În anii din urmă lumea noastră globalizată, care părea să fi ajuns măcar la aspirația unei identități unice (de utilizatori de IPhone, consumatori de Urzeala tronurilor și de sushi, de exemplu) a început să piardă universalism pe la toate încheieturile, ca un butoi vechi de vin, sub presiunea a unor diverse identități colective și foarte dornice de afirmare. A aparține unei rase e din nou la modă, deși credeam că am terminat cu rasele, datorită Black Lives Matter; războiul din Ucraina a făcut din nou naționalismul bun (în New York Times citesc articole despre vorbitorii de rusă din Ucraina care în sfârșit învață ucraineana); dacă cineva are o orientare sexuală oarecare e musai să devină automat și membrul unui grup care o afișează, și tot așa. Omenirea a mai fost pe calea asta, și dacă ne-am civilizat și am supraviețuit la diverse genocide e din cauză că se atinsese un consens că drepturile individuale, indiferent de cele de mai sus, sunt egale pentru că indivizii sunt egali între ei.

Indivizii, nu grupurile, că dacă ne structurăm pe grupuri și începem competiția pentru influență egală (orice o fi aia), ajungem ca în Ruanda, unde au plutit cadavre pe fluviu săptămâni la rând.

De aceea avem Declarația Universală a Drepturilor Omului, și nu Declarația Particulară a drepturilor omului. De aceea discutăm despre drepturi universale, identice indiferent de culoare, rasă, religie, sex sau orientare sexuală, și așa mai departe. De aceea cetățenia modernă e structurată pe drepturi individuale, și nu pe identități colective. Cum bine spune Francis Fukuyama aici, reîntoarcerea la identitate e o formă de regresiune politică, și cu toate astea o vedem peste tot, de la partidul Adevărații Finlandezi la India, care sub pandemie i-a dat afară din țară pe toți străinii și a trecut o lege a cetățeniei ca să scape de musulmani. În România, când deschid televiziunea crainicii îmi zgârie urechile cu ”românii au ieșit la grătare”, ”românii au dat năvală pe litoral”, sau alte asemenea, toate de altfel din genul jenant, de parcă ar fi o națiune de grătaragii. Există termeni mai neutri și mai potriviți, mai ales că în sectorul 1 am băgat de seamă că Tazz și Megaimage nu mai au ”români” să trimită să care pachete, și astă vară m-am conversat doar în englezește cu bravii bicicliști cu genți în spate, care erau din Sri Lanka sau Nigeria și navigau Bucureștiul cu Google Maps. Și e cu totul normal, identitățile sunt simpatice și fac lumea interesantă când nu sunt instrumentalizate politic. Dar când începe asta, să ne ferească Dumnezeu.

De asta găsesc foarte proastă ideea celor de la Jerusalem Post să scoată anual un top cu cei mai influenți evrei din lume. Lasă că în 1933 erau 15 milioane de evrei pe lume și azi sunt cam tot atâția (șapte milioane în Israel) - ai zice că din catastrofa numită Holocaust, responsabilă de cifrele astea, am fi putut învăța cât e de dramatic când e evidențiată identitatea și neglijată cetățenia (din evreii uciși în Holocaust mulți aveau membri de familie care făcuseră primul război mondial pentru patria lor). Topurile cu evrei influenți de obicei le scot antisemiții, nu evreii. Lasă-l pe Viktor Orban să-l pună pe Soros în vârf și alte asemenea. Proastă idee! Le dă unora liste de ținte potențiale.

Realizarea e și mai proastă însă, că ziarul pune pe primele două locuri pe Volodimir Zelenski și pe Elisabeth Borne, premiera Franței. Zelenski are părinți evrei - seculari, dar el e evident ucrainean, e emblema ucrainității, a convins lumea întreagă că există această identitate. Are doi copii botezați ortodocși, nu că ar fi vreun pravoslavnic, ci din conformism, că așa e la noi, est europenii post comuniști ortodocși. Cinste ucrainenilor că l-au ales cu vreo șaptezeci la sută fără să le pese că are părinți evrei și strămoși uciși în Holocaust. Zelenski e ce s-a făcut el, și el s-a făcut tatăl ucrainenilor, deci e de prost gust să-l pui în capul listei de evrei.

La fel cu d-na Borne, pentru care am toată simpatia, o doamnă de toată isprava, familie parțial decimată de Holocaust, tatăl imigrant în Franța, mama franceză, iar ea studentă pe bursa de merit a statului francez înființată de Napoleon, ajunge prim ministru. Mai populară ca Macron la ora asta, deși evident că Macron a promovat-o. Macron e un promotor neobosit al universalismului republican francez, iar d-na Borne e cel mai mare succes al lui. De altfel, a ținut un discurs superb, la investirea ei ca prim ministru, despre Republica Franceză care dă asemenea șanse oamenilor fără a-i întreba din ce grup religios sau etnic provin părinții lor. Ce sens are să o transformi pe d-na Borne din simbol al succesului universalismului etic într-o evreică influentă? Ce să pricepem din asta? Să îi dea telefoane să aranjeze licitații careva?

După genocidul din Ruanda, în care opt sute de mii de oameni presupuși a aparține grupului Tutsi au fost măcelăriți timp de 100 de zile (fiecare și-a denunțat rivalii sau vecinii cu care aveau conflicte drept Tutsi, că nu erau diferențe așa de clare la aspect între cele două grupuri), la putere a venit un nou șef Tutsi, care a înfrânt regimul criminal. Și astăzi e strict interzis a mai marca undeva, în orice document oficial, de la buletin la recensământ sau orice statistică cine e Hutu și cine e Tutsi. Și Zelenski, și doamna Borne și-au câștigat dreptul să se identifice ei, și nu să li se pună etichete de către presa tabloidă, care nu arată decât anacronismul și limitarea celor care le folosesc. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite