Alina Mungiu-Pippidi: Presa o fi coruptă, dar nu e treaba DIICOT
Kompromatul la Cătălin Tolontan şi Mirela Neag, care dobîndiseră, datorită anchetelor legate de cazul Colectiv, o mare autoritate profesională, arată cît de mult a crescut intervenţia politică în justiţia din România.
Raportul Consiliului Europei, GRECO, spune pe faţă ceea ce MCV, mult mai supus influenţelor din România, trece sub tăcere, că procurorii sunt folosiţi politic şi garanţiile independenţei lor, în loc să crească, scad. Nici un apărător al justiţiei nu bagă de seamă, pentru că din păcate nu prea există apărători veritabili ai justiţiei, avem mai ales apărătorii intervenţiei în justiţie de către o parte – servicii secrete, de exemplu. Redeschiderea cazului politic 10 august, de exemplu, şi amestecul DIICOT într-un proces de presă sunt de neconceput pentru independenţa judiciară – şi iată că se întîmplă.
Pentru cititorii care nu au încredere în presă să spunem de la început care e standardul de funcţionare al presei într-o democraţie. Nu prezumăm presa corectă cum nu prezumăm nici justiţia. Dar dacă la justiţie nu e clar cine trebuie să facă ordine, că nici Inspecţia Judiciară, nici SIIJ nu o duc prea bine, şi cred că suntem toţi de acord că nu vrem factorul politic să ne cureţe justiţia, la presă lucrurile sunt mult mai clare. Presa are un model de curăţare a corupţiei şi neprofesionalismului, care a funcţionat în Occident, şi care merge respectînd în acelaşi tip libertatea ei şi integritatea spaţiului public – în cazul de faţă, onoarea primarului Băluţă, şi noi am consimţit deja, ca ţară, la acest model, cînd am renunţat la articolul privind calomnnia prin presă în Codul Penal, care era regula în anii nouăzeci. Pe mine m-au dat în judecată în penal alde Miron Cozma şi Iosif Constatin Drăgan, aşa era atunci. După aceea, sub presiunea Consiliului Europei şi a aderării la UE, s-a trecut în civil. Dacă primarul Băluţă a fost el însuşi victima unui kompromat al ziariştilor de la Newsweek – nimeni nu e deasupra bănuielii – are mijloace de a merge în instanţă şi a ruina Newsweek România cerînd despăgubiri proporţionale cu calomnia. E dreptul lui şi nu are decît să o facă, la fel şi pe cei care nu i-au respectat dreptul de a-şi publica şi el apărarea atunci cînd l-au acuzat.
Vezi însă nu se recurge la această cale normală şi democratică, şi cazul ajunge la DIICOT, parchetul însărcinat cu investigarea crimei organizate. Acesta are în general o reputaţie inferioară DNA, din motive evidente: sunt puţine bande de crimă organizată pe care le-a demantelat, în schimb ne amintim cu toţii pe fiul tatuat al unui intelectual celebru pe care l-au publicat pe reţeaua lor de Facebook pentru că l-au prins cultivînd în garaj o plantă de canabis într-un ghiveci. Ca şi multe cazuri ale lor, nici acela nu a ajuns nicăieri, dar e clar cine e la putere (nu doar partidele) foloseşte DIICOT chiar mai mult ca DNA să manipuleze cazuri politice. Mult mai greu e să dai aleator un caz politic la vreun parchet oarecare, unde totul se încetineşte şi se poate interveni mult mai greu sau deloc. Şi aşa iată-ne cu un caz tipic de presă la DIICOT, de parcă presa ar fi crimă organizată. Ce trebuia să se întîmple? Foarte simplu: declinarea competenţei. E o cauză civilă, nu penală, dar în loc de aceasta au loc investigaţii deja. Pentru că în situaţiile de intervenţie politică în justiţie rezultatul contează mai puţin ca investigaţia, ideea este să ţii victima cu securea deasupra capului cît mai mult timp şi planînd ameninţarea credibilă că poţi oricînd redeschide dosarul. Îi avem la această oră pe Dan Barna, vicepremier, pe Ludovic Orban, şeful Camerei Deputaţilor şi al PNL, pe Caudiu Manda, fostul şef la comisiei de supraveghere SRI, însuşi şeful statului a avut parte de aşa ceva pînă s-a hotărît să fie un preşedinte conservator, nu reformator. Numai civil să nu fii în reţeaua noastră de vîrf, că acela care nu poate lua ordine direct ia ordine altfel, prin şantaj, de regulă.
Cătălin Tolontan şi Mirela Neag sunt asociaţi cu un ziar aflat- printre puţinele- sub proprietate străină. Libertatea aparţine trustului media Ringier, cea mai mare companie media elveţiană cu prezenţă internaţională (www.ringier.ro). Diferenţa dintre un asemenea ziar şi presa autohtonă e adesea foarte vizibilă: restul investitorilor străini au cam plecat din presa noastră că nu au făcut faţă concurenţei neloiale, cum bine a spus Bodo Hombach. De asta sunt mai independenţi ca alţii, şi de asta au devenit o ameninţare, şi sunt ameninţaţi de procuratura de la crimă organizată, deşi conform legii acest lucru nu ar trebui să se întîmple.
Ca lumea să înţeleagă mai bine de ce Libertatea o excepţie, cititorii României Curate să îşi reamintească că acum zece ani am făcut un efort să scoatem la iveală proprietatea din presă. Există state europene la care transparenţa proprietăţii organelor de presă e obligatorie prin lege. De atunci s-au adoptat şi directivele contra spălării de bani, care cer fiecărei firme, nu doar celor deţinătoare de presă, să publice beneficiarul real, care nu se mai poate ascunde în EU-27 după un offshore. Nu ştiu cine mai ţine minte rezultatele dezastruoase pe care le-am avut campania noastră, cu numai 11% din presă (între care Ringier) care ne-a mărturisit finanţatorii săi. O întreagă categorie de presă foarte vocală în lupta pentru justiţie a refuzat să îşi arate beneficiarul net, sau s-a ascuns după administratori ai unor falimente. Foarte notorii au fost ziare.com (unde era atunci Ioana Ene Dogioiu) şi Hotnews (la care colegii de la Centrul de jurnalism au făcut eforturi mari să îi convingă). Da asta să nu se mire nimeni că în cercurile de iniţiaţi beneficiarul real, a cărui dezvăluire a devenit între timp legal obligatorie, fără că legea să fie pusă în practică, e considerat în cercurile de iniţiaţi SPP, SRI sau SIE la o bună parte din presa centrală, prin firme mascate, dar nu atît de greu de identificat, sau dezvăluirea lor nu ar fi o problemă. Unele din aceste firme au ca obiect de activitate afacerile cu petrol, altele, pe faţă, PR: o simplă analiză cantitativă a textelor despre Rezist! în presa străină arată prezenţa dominantă a unei singure agenţii de PR. Aceasta se autocita pe faţă în articolele de promovare a manifestaţiilor anti-PSD plasate în ziare occidentale, care după criza financiară au recurs treptat la acest fel de a deschide conţinutul editorial către ceea ce ar trebui de fapt identificat ca şi conţinut sponsorizat – dar nu e. E vorba chiar de Bloomberg, Financial Times şi alte ziare importante, în care zilele astea primesc oferte să scriu nu de la redacţii, ca acum 20 de ani, ci de la firme de promoţie, care te sună şi zic aşa: am observat că sunteţi un prieten al Ruritaniei şi îngrijorată de situaţia democraţiei de acolo. Nu scrieţi dvs un articol, noi vă plătim onorariul şi aranjăm să apară aici sau acolo? Ei nu îţi spun ce să scrii: practic au selectat dinainte cine eşti. Odată ce mecanismul există, nimic mai uşor pentru firmele noastre acoperite să ocupe spaţiul şi aşa se explică de ce bulgarii au demonstrat un an cu zero articole în timp ce ai noştri au ajuns celebri, Euronews a dat şi un premiu anual care a existat într-o singură ediţie băiatului fără pantaloni după care s-au ascuns interesele oculte. Aşa de falsificat e peisajul presei româneşti că l-am extins şi la cea europeană, deşi cînd îl auzi pe Ioan Talpeş povestind cum cumpăra SIE prin firme de PR articole în New York Times în anii nouăzeci vezi că povestea e veche: doar proporţia s-a schimbat.
Într-un peisaj de presă atît de falsificat, existenţa unei prese normale – cu proprietari clar şi pe faţă, unde se publică lucruri mai bune sau mai proaste, unde fiecare poate merge să îşi spună punctul de vedere, fiind cu totul la latitudinea ziariştilor ce publică – e un pericol. Nu înseamnă, dacă ziariştii iau masa cu unul care îşi explică punctul lui de vedere, că articolul va reflecta incorect: în regiuni de conflict unde nu sunt date despre guvernanţă eu, de exemplu, intervievez pe oricine îmi spune ceva folositor; m-au reclamat odată unii la UN că am făcut un grup focus cu crima organizată în Crimeea, şi chiar aşa a fost, am explicat clar că aveam nevoie să stabilesc trendul în piaţa imobiliară, într-o economie complet informală, şi nu exista nimeni în piaţa imobiliară care să nu fie crimă organizată pe acolo…). Sigur că nu mafioţii au plătit sucurile, dar dovezile zdrobitoare contra lui Tolontan că a luat masa cu unul nu dovedesc nimic. Un ziarist trebuie să vorbească cu toate părţile. Tolontan are necazuri nu pentru ce a făcut rău, ci pentru independenţa sa, şi e elocvent faptul că e atacat şi de foştii lui colegi din trustul Voiculescu şi de presa subordonată serviciilor secrete prooccidentale, la fel de intolerante cu presa normală, bună sau rea, dar independentă!
Ca atare, orice ziarişti care nu au grade şi nu sunt corupţi au de ce să se solidarizeze cu Tolo şi Mirela. DIICOT trebuie să decline cazul. Iar pe primarul Băluţă, dacă nu vrea să intre în istorie ca pe unul care foloseşte parchetul în interes politic îl invităm la judecătorie, ca pe orice cetăţean care a fost poate pe nedrept defăimat de presă. E dreptul omului, după ce îşi retrage denunţul.
Se încarcă comentariile...
