Alegeri prezidențiale în Turcia: mituri urbane vs. realități
0În săptămânile premergătoare votului din 14 mai, opt din zece sondaje îl indicau favorit (unele chiar câștigător în primul tur) pe candidatul opoziției, Kemal Kılıçdaroğlu, însă prima etapă a însemnat o dezamăgire pentru opoziție și o fragilă victorie intermediară pentru președintele în exercițiu, Recep Tayyip Erdoğan.
Runda I – sondaje ratate, alianțe eteroclite, așteptări neîmplinite
O altă surpriză a fost procentul obținut de liderul ultranaționalist Sinan Oğan, candidatul Alianței ATA (Alianța Strămoșilor), cel a cărui campanie s-a concentrat pe „relocarea sirienilor în țara lor” și reprimarea naționalismului kurd, reușind să convingă astfel 5.17% dintre alegători. Între timp Alianța ATA s-a destrămat, iar Ümit Özdağ, liderul Partidului Victoriei (Zafer Partisi) a declarat că el și formațiunea sa îl vor susține pe Kılıçdaroğlu, în timp ce Sinan Oğan s-a alăturat susținătorilor lui Erdoğan.
Eșecul sondajelor poate fi explicat fie prin neincluderea a trei segmente principale în procesul de evaluare – au fost omiși turcii cu drept de vot din diaspora, persoanele care își desfășoară activitatea în instituțiile de stat și cele din regiunile afectate de cutremur –, fie prin alterarea metodologiei, unele sondaje exprimând mai degrabă o abordare deziderativă privind viitoarea formă de guvernare a Republicii. Sondajele de opinie din Turcia, la fel ca cele din multe alte țări, au această componentă părtinitoare, în special când în jurul candidaților se construiește o narațiune binară, bun vs. rău, autocrație vs. democrație, secular vs. religios, etc, astfel încât respondenții nu sunt întotdeauna sinceri în ceea ce privește intenția reală de vot. De asemenea, este posibil ca alegătorii să semnaleze numeroasele nereguli ale unui guvern/regim, ceea ce poate duce la o creștere a opoziției în sondajele de opinie, dar, în final, chiar și segmentul care și-a semnalat explicit nemulțumirile preferă să voteze candidatul aflat încă în funcție.
Însă problema de fond a acestor alegeri, unice prin semnificația lor istorică, este faptul că indiferent cine va câștiga scrutinul decisiv din 28 mai, jumătate din populație nu se va regăsi în rezultatul votului. Realitățile Turciei la centenarul său sunt complicate și vor fi greu de gestionat, atât pentru Recep Tayyip Erdoğan, cât și pentru oponentul său, Kemal Kılıçdaroğlu. Țara este profund polarizată pe paliere multiple, problema identitară devine din ce în ce mai vizibilă, mutațiile societale apărute încă de la înființarea țării încep să devină din ce în ce mai vizibile, liberalizarea politicii interne este încă o utopie iar compoziția eteroclită a alianței opoziției este o slăbiciune a cărei efect de bumerang nu poate fi omis din discuție.
Turcia este un stat creat într-un context specific, într-o perioadă în care se așezau faliile internaționale și care a coincis cu faimoasa „cădere a Marilor Imperii” și cu apariția unor noi state naționale, create pe fundația dreptului la auto-determinare. Mustafa Kemal, fondatorul Turciei moderne și părintele turcilor, Atatürk, a adunat din ruine rămășițele fostului Imperiu Otoman, a purtat noua Republică prin cele mai complicate valuri ale istoriei sale moderne, și a gestionat noua schimbare, pe cât de dură și radicală, pe atât de necesară în contextul anilor 1920. Însă reforma și victoria lui Atatürk nu a fost completă și a creat pseudomorfoze care au lăsat în urmă „tensiuni permanente și neostoite.” Mustafa Kemal a creat o Republică ale cărei valori au fost impuse de sus în jos, în care noua paradigmă secularistă a căutat să anihileze islamul, legitimând chiar armata drept tutore legal al laicității. Dacă în acele vremuri ar fi existat rețele de socializare, Atatürk – cel care a organizat concursuri de Miss Univers, a adus arhitecți francezi pentru a da o fațetă occidentală Istanbulului și capitalei Ankara, liderul care se îmbrăca după normele vestimentare pariziene – ar fi fost etichetat drept ‚progresist.’ Însă fondatorul Turciei moderne nu a fost în postura de a da socoteală nimănui, nici pe plan intern, nici extern, iar europenizarea Turciei s-a făcut exclusiv în termenii specifici acelor vremuri: fără opoziție, fără monitorizări externe, fără dezbateri privind drepturile omului sau liberalizarea și includerea în viața politică a tuturor minorităților etnice și religioase. Dintre cei șase piloni ai kemalismului, naționalismul implica un stat național construit pentru turci, în contrast cu Imperiul Otoman multietnic, iar secularismul a mizat pe faptul că Islamului nu i se va permite să mai aibă vreun rol public semnificativ în această nouă republică modernă, orientată spre vest. Aceste reminiscențe au început să iasă la suprafață încă din anii 1970, însă Recep Tayyip Erdoğan a reușit să le instrumentalizeze cel mai bine, reușind chiar să ducă un partid pigmentat religios nu doar în preferințele electorale ale turcilor, ci chiar în Parlamentul Republicii seculare.
Toate aceste coordonate sunt piesele lipsă din puzzle-ul construit de Occident în jurul evoluției Turciei. Vestul își dorește să aibă un aliat de nădejde la Ankara, cu o politică externă aliniată (ceea ce este legitim, în general, și vital în contextul actual al invaziei Rusiei în Ucraina), însă exclude din discuție specificul intern al Turciei, care nu este o masă amorfă de alegători, ci un organism viu, ale cărui traume structurale sunt imune la ce vrea ‚restul.’ Iar acest lucru nu este negat nici de liderul opoziției, care este conștient de istoria complicată a țării pe care vrea să o cârmuiască spre al doilea secol al existenței sale: Kılıçdaroğlu vrea să ducă Republica „pe calea turcească,” nu pe calea Estului, nici pe cea a Vestului. Cât despre ambiguitatea și balansarea strategică ale lui Erdoğan, acestea aparțin deja empirismului.
La o privire mai atentă, diferențele dintre Atatürk, Erdoğan și Kılıçdaroğlu nu sunt atât de mari precum sugerează morfologia. Ceea ce vedem astăzi este o luptă a resurgențelor, de la cea religios-identitară, la cea național-identitară. Adică un nou model de naționalism turc dar care a căpătat forme hibride în urma mutațiilor societale. Problema majoră pentru cei doi pretendenți la funcția de președinte este că niciunul dintre ei nu are o strategie, nici măcar o perspectivă, prin care să amelioreze clivajul societal la fel de vechi precum Republica. Asta în timp ce toate orgoliile revendicative, fie ele seculare, fie religioase, se revarsă în toate direcțiile.
Identitate, loialitate și contestații
Ciocnirile fizice sunt ușor de analizat. Se știe cine luptă și pentru ce. Astfel, solidaritatea cu una dintre părți este o alegere morală. Însă ciocnirile identitare complică narațiunea, iar în cazul Turciei complexitatea este la rândul ei stratificată între seculari și conservatori, laici și conservatori vs. un alt grup de conservatori, turci și kurzi, turcii și kurzii evlavioși vs. turcii și kurzii laici, și așa mai departe. Identitatea poate fi utilizată pentru a dezbina, dar și pentru a include. Din această perspectivă Erdoğan folosește identitatea ‚turcilor negri’ drept instrument principal al discursului populist prin care transmite că el și doar el reprezintă poporul autentic. Implicit, acest mesaj transmite că orice opoziție este ilegitimă și trădează interesele turcilor și pe ale Turciei. Pentru președintele în exercițiu polarizarea nu este o problemă sau un obstacol. Dimpotrivă, este un mod de a-și legitima acțiunile și de a păstra puterea. Războiul cultural-identitar face parte din arsenalul preferat al liderilor pseudodemocrați și, în lipsa unor alternative concrete și sustenabile pe termen lung, populația preferă status quo-ul în locul unui viitor incert.
Opoziția condusă de Kemal Kılıçdaroğlu nu a reușit să fie suficient de convingătoare, nu a venit cu un plan incluziv explicit iar coaliția eteroclită ideologic nu transmite suficientă încredere privind viitorul țării aflate deja în colaps economic și umanitar. De asemenea, orientarea ideologică a CHP – social-democrația – s-a erodat treptat, partidul devenind mai mult o organizație fără o direcție clară. În plus, un număr substanțial de alegători s-ar putea să fi fost precauți față de un guvern de coaliție atunci când și-au exprimat votul pe 14 mai. Din 1990 până în 2002, Turcia a fost condusă de guverne de coaliție, iar lipsa consensului din acea perioadă a provocat instabilitate politică și recesiune economică. Desigur, și Turcia condusă de Erdoğan stă sub umbrela inflației ridicate, însă memoria îi șoptește alegătorului din Turcia că președintele actual a mai scos țara din prăpastia dezastrului economic. Așadar, unii au preferat ‚dezastrul cunoscut’ și nu ‚promisiunile incerte.’
Susținătorii opoziției și-au exprimat consternarea și neîncrederea ca urmare a rezultatelor din 14 mai. Aceste alegeri, prezidențiale și parlamentare, au reprezentat cea mai mare provocare pentru Erdoğan care, din 1994 când a devenit primar al Istanbulului, nu a mai pierdut niciun set de alegeri. Mulți analiști credeau că dezastrele umanitare și economice provocate de cutremurele din 6 februarie vor eroda popularitatea președintelui, în special ca urmare a criticilor explicite la adresa guvernului și a eșecului instituțional de a aplica reglementările de construcție. Însă rezultatele arată că în opt din cele unsprezece regiuni afectate grav de cutremure (Adıyaman, Hatay, Kahramanmaraş, Kilis, Osmaniye, Gaziantep, Malatya, Şanlıurfa, Diyarbakır, Elazığ și Adana ), Erdoğan a câștigat net, iar în regiunea Hatay diferența a fost de doar 0.1% în favoarea oponentului său. Kılıçdaroğlu a reușit să își securizeze victoria doar în două provincii – Diyarbakır și Adana. În plus, diferența foarte mică în favoarea candidatului opoziției înregistrată în Ankara și Istanbul – orașe cosmopolite, europenizate și conduse de doi primari membri ai Alianței Millet – au ridicat alte semne de întrebare privind rezultatele alegerilor.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a făcut public raportul său privind desfășurarea alegerilor din 14 mai și, cu câteva excepții, experții Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului al OSCE au evaluat că procesul electoral a decurs „pașnic” și nu au fost semnalate nereguli care să fi avut potențialul de a schimba rezultatele înregistrate. Opoziția a semnalat unele încălcări ale legislației electorale dar, fie a făcut-o prea timid, fie nu a reușit să strângă dovezile necesare pentru a-și susține cauza.
În cele din urmă, este important de subliniat că niciun președinte turc în exercițiu nu și-a pierdut mandatul ca urmare a votului public. Anxietatea rămâne ridicată în legătură cu alegerile din 28 mai și rămâne de văzut cum va gestiona momentul candidatul de pe locul doi.
Quo Vadis, Türkiye?
Rezultatul, peste așteptări, obținut de Recep Tayyip Erdoğan îl plasează în postura de favorit pentru turul al doilea. O victorie i-ar consolida stilul autoritar de guvernare și ar putea slăbi opoziția, una și așa construită artificial, cu scopul unic de a-l îndepărta de la putere. Un astfel de scenariu ar dăuna partidelor de opoziție care, în mai puțin de un an, pe 31 martie 2024, vor intra din nou în competiție, pentru alegerile locale. O potențială divizare în interiorul opoziției i-ar permite lui Erdoğan și partidului său, AKP, să-și extindă controlul asupra orașelor importante, precum Istanbul și Ankara.
Kemal Kılıçdaroğlu încearcă să recupereze o parte din cele cinci procente care îl despart de Erdoğan. Astfel, candidatul opoziției s-a întâlnit cu Ümit Özdağ și cu alți membri ai partidului acestuia (Zafer Partisi), o grupare ai cărei membri sunt cunoscuți pentru viziunea lor ultra-naționalistă. De asemenea, Kılıçdaroğlu va apela, din nou, la discursul pro-integrare europeană, însă chiar și domnia sa știe că, la 65 de ani de când Turcia a încercat pentru prima oară să intre în clubul european (12 septembrie 1963, semnarea acordului de asociere dintre Turcia și Comunitatea Economică Europeană), aderarea a devenit o utopie. Pe 14 aprilie Turcia și-a depus aplicația de a deveni membru cu drepturi depline al UE iar negocierile au fost începute abia la 3 octombrie 2005. Progresul a fost lent: din cele 35 de capitole ale acquis-ului comunitar, doar 16 fuseseră deschise negocierilor și doar unul a fost finalizat până în mai 2016. De atunci procesul a stagnat, iar în 2017 UE a criticat Turcia pentru încălcări ale drepturilor omului și pentru modificarea Constituției, considerând că noul model de republică prezidențială încalcă criteriile de eligibilitate de la Copenhaga pentru aderarea la UE.
Sinan Oğan, candidatul clasat pe locul trei după primul tur al alegerilor, este considerat un playmaker pentru runda decisivă, iar platforma sa electorală, deși ideologic mai apropiată de cea a lui Erdoğan, are unele puncte comune și cu reprezentantul opoziției. Unul dintre punctele cheie ale argumentelor lui Oğan a fost cooperarea sporită cu statele turcice din Asia Centrală, similar cu planurile lui Kılıçdaroğlu pentru un „Drum al Mătăsii Turciei” care ar lega țara de China prin Iran, Turkmenistan, Uzbekistan și Kazahstan. De asemenea, cei doi au aceeași abordare în ceea ce îi privește pe refugiații sirieni (3.5 milioane oficial, peste 8 milioane neoficial), ambii candidați propunând fie repatrierea acestora în Siria, fie deschiderea frontierelor astfel încât aceștia să poată intra în spațiul comunitar european. Însă Oğan și-a declarat deja sprijinul pentru Recep Tayyip Erdoğan, ceea ce îi oferă președintelui în funcție un avantaj, cel puțin teoretic, de cinci procente. Asta deși vicepreședintele AKP, Binali Yıldırım, a avertizat că un astfel de gest ar putea deranja electoratul, lăsând impresia că Oğan încearcă să își instrumentalizeze alegătorii în scop personal.
Însă indiferent cine va câștiga duminică, Turcia nu se va ‚înnoi’ la față peste noapte. În cel mai bun caz va urma o perioadă de tranziție, de reașezare a normelor instituționale și de restaurare a libertății și drepturilor omului. Politica internă nu se va schimba fundamental, deoarece niciuna dintre părți nu are super-majoritatea necesară (360 de locuri în Parlament) pentru modificarea Constituției. Deci, dacă Kemal Kılıçdaroğlu va deveni președinte, va conduce exact după aceeași lege fundamentală a statului. Dar majoritatea de 322 de locuri (din 600) obținută de AKP și aliații săi (Partidul Mișcării Naționaliste, Partidul Islamist Noua Bunăstare și Partidul Cauza Liberă) îi va permite lui Erdoğan să își mai impună, măcar pe alocuri, voința.
Loialitatea politică, religia, identitatea și naționalismul s-ar putea dovedi convingătoare în influențarea alegătorilor, acum, pe ultima turnantă. Mulți turci susțin viziunea geopolitică ‚neo-otomană’ a lui Erdoğan și cred că aceasta ar readuce Turcia la locul care i se cuvine pe scena mondială, de lider regional și nu numai, de far al lumii musulmane și de națiune indispensabilă pentru marile puteri. Erdoğan a reușit, într-adevăr, să pună din nou Turcia pe harta geopolitică internațională, chiar dacă această strategie a însemnat un act de echilibristică, uneori periculos, între Est și Vest. Cei care speră la o ‚redresare’ pe plan extern în eventualitatea unei victorii a lui Kemal Kılıçdaroğlu s-ar putea să aibă parte de o surpriză. Platforma comună a opoziției, „Viziunea,” subliniază intenția Turciei de a fi Turcia, și nu proxy-ul niciunui actor extern.
Însă alegerile din 28 mai sunt în primul rând despre turci – albi, negri, kurzi, religioși sau nu, alevi, conservatori, progresiști, etc., – iar visul democratic al Turciei, victimă până acum a unui dublu resentiment, a ciocnirii dintre laicismul „autoritar și elitist” și „romantismul civilizației eterne islamo-turcă,” are nevoie de un lider care să înțeleagă și să accepte aceste realități. Altfel, Turcia, va (re)intra în cercul vicios al conflictelor interne și al eternei căutări a unei identități moderne.
*Ioana Constantin Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI).
Se încarcă comentariile...
