Alegeri prezidenţiale 2014. Cea mai proastă dintre soluţii

Pe 20 mai 1990, după 45 de ani de comunism, românii se prezentau la vot pentru a-şi alege în mod liber preşedintele.

Cu aproape şase luni în urmă, la puţină vreme după fuga Ceauşeştilor, pe 22 decembrie 1989, concetăţenii noştri ce se adunaseră în faţa Comitetului Central prin balconul căruia defilaseră deja tot felul de personaje din vechea nomenclatură - de la Constantin Dăscălescu la Manea Mănescu şi Ilie Verdeţ - doritoare să preia puterea, respinseseră clar orice formulă de guvernare contaminată cu oamenii vechiului regim. 

Cu strigătul “fără comunişti!” şi cu huiduieli provocate de simptomatica, de rău-prevestitoarea formulă de adresare „tovarăşi” a fost întâmpinat de mulţime şi Ion Iliescu. Cel care „s-a născut comunist şi va muri comunist”, după cum bine observa regretatul Corneliu Coposu în Confesiunile sale.

„Atunci-continua Seniorul - s-a născut în capul unui cetăţean foarte deştept şi foarte rafinat ideea că pentru a pune stăpânire peste situaţie e nevoie de măturarea oamenilor, înspăimântarea lor şi măsuri pentru a-i trimite în casă, pentru că prezenţa lor în piaţă şi în stradă împiedică organizarea succesiunii.”  

Că omul acela „foarte rafinat şi foarte deştept ” a fost Silviu Brucan, aşa după cum credea Corneliu Coposu, sau că a fost Ion Iliescu însuşi, are acum mai puţină importanţă. Cert e că marea manipulare a reuşit perfect şi că spre seară, atunci când a prezentat la Televiziune documentul constitutiv la FSN şi apelul acestuia, dl. Iliescu se arăta deja perfect stăpân pe situaţie.

Aşa după cum observă dl. Gabriel Liiceanu într-un text dat publicităţii cu puţine zile în urmă, Ion Iliescu a preluat în acele ore şi acele zile un popor bolnav, căruia în loc să încerce să-i scadă febra, i-a sporit-o. 

Operaţia a continuat dibaci şi ticălos până în mai 1990, dar şi mai departe, până la marea „dezvrăjire” din noiembrie 1996. Dezvrăjire încheiată, din păcate, patru ani mai târziu cu o nouă, cu o imensă dezamăgire.

Numai „creşterea febrei” poate explica de ce în doar câteva luni de la acel „fără comunişti” din decembrie 1989 în mai 1990 aproape că nu mai rămăsese decât amintirea. Cert e că în „duminica Orbului”, pe  20 mai 1990, s-au prezentat la vot, conform statisticilor oficiale, 14.826.616 români din totalul de 17. 200.722 înscrişi pe listele electorale. Ceea ce însemna, în procente, 86,19% din electorat. Comunistul nereformat Ion Iliescu dobândea atunci prima funcţie în stat cu 85,07% din voturile valabil exprimate.

În cea mai recentă carte a sa, cu puţine zile în urmă apărută la Humanitas (cf. Suveranii României. Monarhia, o soluţie?), istoricul Lucian Boia oferă o imaginea extrem de exactă şi o evaluare cât se poate de realistă a consecinţelor acestei alegeri. O alegere calificată a fi fost drept cea mai proastă dintre soluţii. Începutul doritului drum spre democraţie s-a făcut cu stângul. După „parodia teroriştilor”, după „detestabilul proces al Ceauşeştilor” şi după „nedemna discreditare a partidelor istorice” au urmat, reaminteşte profesorul Boia, „incredibilele mineriade”. Odată cu ele, Ion Iliescu şi-a pus dezvăluit adevăratele sentimente faţă de ţările occidentale cu care firesc era ca România să încerce să aibă cele mai bune relaţii. Sentimente cărora le dăduse, de altminteri, expresie la numai 3 zile după covârşitoarea lui victorie, într-o rău prevestitoare conferinţă de presă: „Să nu ne înveţe democraţie!”, tuna şi fulgera noul preşedinte. Epoca stalinismului primordial din care venea Ion Iliescu şi-a mai spus atunci odată cuvântul, fapt ce a costat enorm România, retrimiţând-o pentru ani buni şi grei în perioada conspirativităţii. 

Ion Iliescu şi oamenii săi organizaţi în Frontul Salvării Naţionale, metamorfozat în pofida tuturor promisiunilor solemne în partid politic încă din iarna lui 1990, au reuşit să menţină la putere foştii comunişti. Indivizi care s-au lepădat rapid de vechile convingeri. Tovărăşia ideologică de odinioară a fost repede înlocuită de acesţia cu tovărăşia furtului, a minciunii, a dispreţului faţă de munca cinstită, faţă de onoare. 

Respectiva tovărăşie a rămas de atunci şi până azi principala trăsătură a partidului d-lui Iliescu, indiferent dacă acesta s-a numit FDSN, PDSR sau FSN. Iar succesorii la conducerea formaţiunii, indiferent că s-au numit Adrian Năstase sau Victor Ponta, au păstrat nealterată esenţa acestei tovărăşii maligne. O realitate relevată chiar în zilele acestea de numeroasele scandaluri de mare corupţie ai căror protagonişti sunt fruntaşi ai PSD. Printre aceştia nu figurează doar vechii „baroni”, al căror prizonier se spunea că ar fi actualul premier, şef al partidului şi candidat la prezidenţiale, ci şi socrul lui, dl. Ilie Sârbu, şi apropiaţi ai săi, aşa cum este dl. Dan Şova. Dovadă clară că PSD şi mai-marii săi sunt incapabili să se reformeze. 

Duminica viitoare, românii sunt chemaţi din nou la urne spre a-şi alege preşedintele. Fără doar şi poate, în foarte multe privinţe istoria nu se va mai repeta. Prezenţa la vot nu va mai fi atât de masivă ca în mai 1990, câştigătorul nu va mai fi desemnat din primul tur şi nici nu va dobândi o victorie la fel de categorică precum cea de acum mai bine de 24 de ani a d-lui Ion Iliescu. Pericolul unei repetări există totuşi. Şi acesta constă în faptul că românii să îşi repete greşeala şi să opteze iarăşi pentru cea mai proastă dintre soluţii. Soluţia Victor Ponta.