Alegeri pentru legislatură şi executiv (I)

2008-9, 2012-4, 2016-9-20 sunt ciclurile electorale sacadate. În 2024, revenim la sincronizare, ca în 2004. Avem deja un deceniu în care executivul ameninţă să se scindeze--şeful de stat şi şeful de guvern au opinii diferite, ambiţii oarecum similare şi urmează conflicte partizane şi personale în public şi în privat care şochează ţara. Dacă înţeleg electoratul din 2014, sperăm disperat să continuăm la fel...

Credeţi că a fost o idee bună să separăm alegerile pentru executiv şi legislatură? Mult mai mulţi oameni votează pentru preşedinte decât pentru legislatură. Asta este normal în lumea democraţiilor liberale--guvernul contează, dezbaterile politice nu, pentru că noi ne trăim viaţa privată câtă vreme nu auzim că vreo lege groaznică ni se pregăteşte... Dar presa nu poate să rezolve problemele noastre politice. Ne-ar folosi să vedem ce idei despre legislatură are electoratul de la prezidenţiale? Ar fi mai bine să lăsăm legislatura în mâinile unui electorat mai mic--poate mai serios sau măcar mai constant? Ambele posibilităţi au avantaje care să le recomande. Este, poate, preferabil să ne gândim din nou la principiile de dedesubtul puterilor statului.

Separaţia puterilor, una dintre puţinele doctrine politice moderne care au supravieţuit secolului 20, ne învaţă că puterile trebuie să se lupte. Tipul de om din legislatură şi tipul de om din executiv sunt diferite, cum zicea Publius--ambiţiile şi felul de a gândi îi duc pe oameni, dat fiind sistemul constituţional, să se lupte fără să instaureze vreo tiranie şi fără să distrugă guvernul. Legislatura ne aminteşte mereu de faptul că cetăţeanul şi politicianul au aceeaşi perspectivă în ce priveşte graba de a decide sub influenţa unei pasiuni temporare şi imposibilitatea de a decide când este prudent a decide. Politica legislativă pare astfel mai democratică.

Dar şi executivul are o justificare democratică--ne aminteşte de faptul că într-o democraţie există o majoritate care vrea anumite lucruri, pe care nici o adunarea mare nu le poate stabili şi dobândi--însă executivul este competent să ia decizii rapid şi să le implementeze. Dacă din perspectiva legislaturii, executivul pare să fie numai un servitor--execută legile făcute în legislatură, în numele electoratului, al naţiunii, din perspectiva executivului, legislativul serveşte doar la exprimarea unor dorinţe, speranţe sau frici--fiind treaba executivului să se ocupe de tot ce este necesar pentru a le îndeplini sau preveni. Din perspectiva executivului, diferenţa dintre buna guvernare şi guvernarea democratică poate să pară enormă.

În România, separaţia puterilor nu este un principiu. Este cel mult consecinţa unor conflicte partizane temporare. Tendinţa secolului 20 a fost concentrarea puterii în executiv, transformarea politicii în administrare. România imită această tendinţă, dar fără succese remarcabile, în parte pentru că executivul în România este divizat şi adesea duce la conflicte între partide şi coaliţii, dar şi înăuntrul lor. Această instabilitate dublează incompetenţa--nu numai lipsa de reformă--administrativă şi birocratică. Ce putem face ca electorat? Tragem executivul la răspundere prin alegeri prezidenţiale sau legislative? Sau ambele? Asta este imposibil când diviziunea executivului este o diviziune a partidelor--ori asta este situaţia noastră după 2004 şi pentru viitorul previzibil.

Mai departe, vrem separaţia puterilor? Vrem un preşedinte similar reginei Angliei sau preşedintelui american? Un element demn al regimului, cum zicea Bagehot, sau unul eficient? Credem că avem nevoie de un om în vârf sau este un partid preferabil? Aceste întrebări ar trebui tratate serios. Dacă nu separăm puterile, nu ar trebui să separăm alegerile. De ce? Pentru că guvernul modern este partizan. Cum se organizează alegerile competitive? Prin partide politice--creaturi extra-constituţionale, dar, aparent, indispensabile şi, pare-se, chiar respectabile. Dar nu trebuie atunci--după cum ne spune muza modernă, suspiciunea--să fim siguri că tragem şi partidele la răspundere? Atunci avem nevoie de separaţia puterilor, pentru a ne da şansa să trăim într-o ţară care nu e în puterea unui singur partid. Vă recomand o frică sănătoasă de urâtele exemple latin-americane.

Trebuie să sincronizăm alegerile din nou; estimp, trebuie să încercăm să înţelegem electoratul legislaturii, electoratul executivului şi cum formează o majoritate electorală pentru politica naţională ca atare. La acest cel mai înalt nivel de a privi politica electorală, problema noastră este imposibilitatea de a forma partide politice serioase. Posibil, avem unul--partidul cu S pentru socialism în nume (celelalte litere se tot schimbă cu ciclul electoral). Poate că acest partid caută să suspende separaţia puterilor--electoratul a ales să nu afle, alegând în schimb un executiv divizat pentru următorii doi ani, cel puţin.

Dacă preşedintele nu este capabil sau interesat de formarea unui partid sau a unei coaliţii care să câştige votul şi încrederea propriului său electorat, executivul divizat va continua şapte ani. Asta va forţa din nou întrebarea: Vrem un executiv independent sau unul controlat de legislatură--în realitate, de partid? Dacă vrem regina Angliei--spre exemplu, familia regală--nu avem decât să nu mai votăm în alegeri executive. Dacă vrem preşedintele Americii--atunci opinia publică şi, în fine, constituţia scrisă trebuie să se schimbe. Nimeni nu vă propune asta în public, aşa că vedeţi în ce contradicţie suntem prinşi: Singurul oficiu pentru care ne chinuim să votăm este incapabil de a guverna. Într-adevăr, buna guvernare şi guvernarea democratică sunt diferite la noi...

Dar şi dacă am modifica opinia publică şi constituţia scrisă--rămâne constituţia nescrisă--dacă nu putem crea o opoziţie politică serioasă, nu are nici un rost să facem restul. Speranţa noastră cere reinterpretarea acestei opoziţii la socialism în termeni pozitivi. Asta este treaba domnului Iohannis--un om care nu era până ieri un politican naţional, necunoscut naţiunii, fără reputaţie, trecut sau orice alte realizări după care să îl judecăm. Am putea jubila că nu este creatura vreunor partide--întrucât după 2009, coaliţia legată de domnul Băsescu a colapsat. Dar să nu uităm că 2014 vine după 2012. Să jubilăm--şi să ne temem, de aseenea.