Al şaselea simţ politic: vocaţia binelui. Sau cum am învăţat să spunem „curat constituţional” „să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic”, între demologia democraţiei şi politica dorinţei

De fapt, aşa începe povestea politicii ca amenajare a lumii în vederea locuirii ei. „Avem însă o anumită vocaţie a binelui, e drept, cam infantilă”.

 De la frustrări de provinciali la ofuri de capitală, majoritatea nemulţumirilor „civile” au devenit etichete ale unor eşecuri provocate de „politica dorinţei”. De fapt, aşa începe povestea politicii ca amenajare a lumii în vederea locuirii ei. Numai că mulţi dintre noi au refuzat să o scrie, alţii au jucat-o până la capăt în inerţia unei marionete revoltate, iar cei mai mulţi au preferat să devină naratorii unei istorii de compromis, a unei schiţe care se deapănă pentru a o lua de la capăt, aşternută cu litere de-o şchioapă la căpătâiul vreunei gazete de perete, scrijilită cuminte şi „curat constituţional”.

Parol dacă am înţeles de ce în politică toată lumea se amăgeşte că închide cercul. E drept că de la un punct, singurul care deţine puterea este visul modern: el este întotdeauna un comparativ moral mai curând decât unul eminamente politic şi semnează, pe fiecare vot şi crezământ uman, ca fiind curtezanul unui „mai bine”. Culisele afirmării, amăgirea hilar mesianică a unei izbăviri de promisiuni deşarte,  retragerea decentă de pe scena politicului fără resentiment, toate devin mituri ale unei democraţii muribunde. Pentru purtătorii de măşti şi anticarii sociali de mituri, ajungem să vorbim, ca pe limba lui Nenea Iancu, despre demologia democraţiei.

Politica suferă de o nălucire specifică, pe care şi-o poartă cu graţie de vreme îndelungată. De cele mai multe ori însă, tensiunile democraţiei nu sunt nimic altceva decât convalescenţele unor crize ale luărilor de poziţie ale modernităţii.   Mulţi nu pricep însă că Dostoievski nu suferea doar de un zvâc confesional când recunoştea franc şi neîmpăcat că  „avem de asemenea şi o anume vocaţie a binelui, e drept, cam infantilă”. Dar dacă asta are să fie al şaselea simţ, o licărire naivă de poftă a schimbării unui carusel pentru a juca acelaşi joc, un simţ al identităţii care nu lasă nimic să vină nou în legea firii, dresându-ne cu obişnuinţă, atunci scrieţi scrisori pierdute şi întrebaţi-vă zadarnic cum am învăţat să spunem „să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic!”. 

Poate că de la un punct, cineva o să tragă semnalul de alarmă cu o ştrengărie la fel de jovială şi cu un surâs de infantă necoaptă. De-abia atunci, or să înceapă să sară dintr-un tren de neajunsuri felurite chipuri şi siluete cu chipul palid, cu prea multă părere de rău că n-au făcut nimic altceva decât, vorba lui Paler, să îşi trăiască „viaţa pe un peron” de aşteptări.