Afundarea în mizerie

Unde vedeţi România peste zece ani de acum încolo? Nu-i aşa că vă vine greu să găsiţi răspunsul? Dar ia gândiţi-vă cum v-aţi imaginat următorul deceniu în anul 2003, de pildă...

Ceea ce deosebeşte anul 2013 de anul 2003 este instalarea unei ceţe dense împrejurul oricărui proiect naţional. Acum un deceniu aveam dinainte aderarea la o Uniune Europeană destul de stabilă economic şi politic. Lumea mai găsea rezerve de optimism şi mult mai mulţi tineri se vedeau construindu-şi viitorul în ţară, nu în afara ei. Poate nu erau atât de multe hipermarketuri, dar cu siguranţă românii nu se urau atât de puternic unii pe alţii. Poate că serviciile medicale nu erau nici ele superioare calitativ celor de azi, însă manelizarea nu pătrunsese în societate atât de adânc. Nu era bine deloc, nici în 2003, dacă priveai situaţia în ansamblu, dar exista ceva ce astăzi nu mai există: speranţa în schimbare.

Cum să mai speri acum în schimbare când vezi ce se întâmplă în spaţiul public? Cine să deschidă larg ferestrele în mediile universitare, în organizaţiile civice şi în partide când aproape toţi tinerii despre care se scrie în gazete sau se vorbeşte la TV sunt, în cel mai fericit caz, nişte mediocri aroganţi? Uitaţi-vă bine la tinerii care fac politică şi care bat recorduri de viteză între studiourile televiziunilor. Ce vă inspiră, dacă-i ascultaţi cu atenţie? Aceeaşi întrebare este valabilă şi în cazul carieriştilor de prin instituţiile administraţiei publice şi de prin universităţi. Nu mai au curiozităţi intelectuale şi nici întrebări în legătură cu propria persoană, care să-i facă mai reţinuţi în manifestări şi mai severi cu ei înşişi.

Ce poţi să le ceri, totuşi, când au în faţa ochilor foste „ministrese“ pentru care perseverenţa în tupeu este arma supravieţuirii sociale şi politice? Acum, datul în stambă, proasta creştere şi lipsa de caracter sunt luate drept dovezi de spontaneitate şi de isteţime nativă. Nesimţirea a sufocat simţul penibilului la oameni în puterea vârstei, de la care ai aştepta măcar o reacţie organică la minciuna sfruntată, la prostirea pe faţă şi la mitocănia fardată de lovele.

În asemenea condiţii, ar trebui să fii nebun să încerci să te afirmi prin muncă cinstită în România zilelor noastre. Cum să faci politică „pentru cineva“ şi nu „împotriva cuiva“, dacă la primul pas în această direcţie ţi se deşartă haznaua în cap? La ce folos să te bagi printre oportunişti şi impostori de tot felul, care urzesc continuu „strategii de luptă“ pe mormanele de moloz ale „democraţiei originale“?

Doar readucerea în spaţiul public a bunului-simţ poate risipi ceaţa ce a învăluit viitorul României. Dar ca să aveţi reprezentarea exactă a ceea ce presupune asta, încercaţi să convingeţi un om curat şi priceput, din proximitatea dumneavoastră, să se implice în politică.