Acum 17 ani m-au violat. Dar eu sunt tot aici

Ceea ce veţi citi în continuare este povestea unui viol întâmplat, dar nereclamat vreodată. Este o poveste reală, a cărei victimă este o bună prietenă de-a noastră şi care la momentul respectiv nu a avut puterea de a merge la poliţie pentru a-i reclama pe agresori. Este o poveste tragică aşa cum e orice poveste despre viol şi este şi mai tragică pentru că violatorii au scăpat nepedepsiţi.

De când a început campania despre violul de la Vaslui am primit mai multe poveşti despre violuri de la tinere care nu au avut curajul şi puterea de a merge la poliţie după ce au fost violate. Pe unele nu le-am putut verifica, la unele nu avem acceptul de a le publica. Cea de mai jos este povestea unei prietene care a decis să povestească ceea ce s-a întâmplat pentru că acum ştie că violul nu se iartă. Pentru că el nu se încheie niciodată dacă agresorii nu plătesc pentru ceea ce au făcut.

Ar fi absurd să ceri ca despre viol să vorbească doar cei care au trecut prin această traumă. Dar aş spune că despre viol ar trebui să vorbească mai ales cei care au pe cineva apropiat care a trecut printr-o astfel de tragedie. E uşor, mai ales ca femeie, să empatizezi cu victima unui viol, pentru că primele cuvinte pe care le auzi îţi trezesc instinctiv propria ta vulnerabilitate. Au apărut multe opinii despre ce s-a petrecut la Vaslui, unele mai dure, unele mai aşezate. Refuz însă orice discuţie pe stilistica unui viol şi a unui caz particular atunci când ea vine dintr-o empatie de la distanţa, indiferent cât de reală e. O să înţelegeţi la ce mă refer după ce veţi citi mărturia de mai jos.

Aveam 18 ani, ca şi fata din Văleni. Încă mă zbăteam să trec şi nu reuşeam, peste prima mea dragoste, un băiat care mă părăsise din motive pe care nu mi le-a dat, simţeam o dorinţă nebună de a mă autodistruge şi devenisem foarte disperată în toate. Ieşeam ca nebuna prin cluburi, voiam să cunosc cât mai mulţi oameni, totul în ideea în care liniştea era cel mai mare duşman, era cea care-mi răsucea cuţitul în inimă încontinuu şi gândul îmi fugea la el. În demersul lucrurilor, eu, fata cea cuminte şi bună la învăţătură, am devenit o rebelă care acorda timp oamenilor din toate categoriile sociale. Printre aceşti oameni, era o fată foarte deşteaptă, foarte cu simţul umorului şi tare bună la suflet. Avea un singur defect, era foarte easy. Era atât de “disponibilă” încât era faimoasă în oraşul nostru, dar mie nu-mi păsa, era prietena mea şi eu nu o judecam, doar o iubeam foarte mult. Ştiam că ea face chiar şi bani din sex şi ştiam că e o fată săracă, la rândul ei, şi ea la fel de disperată ca şi mine, doar îşi manifesta diferit revolta interioară.

Colegi de-ai mei din liceu începuseră să mă evite, că, na, umblam cu “aia”, dar desigur am considerat că ei sunt nişte încuiaţi care nu vor să cunoască mai întâi omul şi pe urmă să-şi formeze o părere. Printre aceştia, erau doi băieţi foarte renumiţi pentru ce tâmpenii fac ei prin liceu, pe care eu îi cunoşteam binişor şi care glumeau, uneori, cu mine, desigur într-un ton jmekeresc şi uşor insinuant, dar nu-i băgam în seamă, chiar mi se păreau pe alocuri amuzanţi, fiind obişnuită de atâţia ani, cu hazul lor.

Într-una dintre zile, unul dintre ei îmi zice: hai să te duc acasă. A, ok, sigur, nu am stat pe gânduri şi m-am urcat în maşina lui, ştiindu-l de aproape patru ani.

Dar acasă a fost doar o minciună. În câteva minute omul din faţa mea s-a transformat în complet altceva şi mi-a zis că gata, gluma s-a terminat, ştie că umblu cu tipa “aia” şi vrea şi el să ne distrăm. Am împietrit. Am simţit cum mi se înnoadă stomacul şi abia puteam să respir. L-am rugat să mă lase să cobor, am început să plâng, dar el şi-a întărit spusele cu nişte ameninţări care, poate acum la maturitate, mi s-ar părea o cacialma, dar atunci au venit ca un trăsnet. Că mă bate, că mă omoară, că aia şi aia, cunoaştem scenariul. Am urcat “de bună voie” cu el într-un apartament, unde desigur că am fost forţată să fac sex cu el, în ciuda rugăminţilor mele ca, totuşi, să mă lase să plec. După ce totul s-a sfârşit, am zis că acuma să-mi deschidă uşa. Ce să-mi deschidă uşa când în uşă a apărut celălalt coleg de liceu, prietenul lui, care bineînţeles că voia acelaşi lucru. Ceea ce s-a şi întâmplat, dar cu ceva mai multă agresiune şi considerabil mai violent. Nu o să insist pe detalii şi amănunte, că nu am forţa necesară dezgropării unor amintiri atât de grele, dar ştiu doar că la un moment dat, când parcă nu mai conta nimic din lume şi viaţă, mi-au dat drumul. Asigurându-se, înainte, prin promisiuni groaznice, că nu scot un cuvânt nimănui.

Am ieşit afară şi mi-am dat seama că abia pot merge, aproape că mă târam pe asfalt, cu faţa umflată şi roşie şi cu dureri foarte mari, de parcă abia atunci începeam să simt cu adevărat abuzurile, ca un fel de delay, mă părăsise adrenalina şi corpul meu se zbătea batjocorit, la unison cu sufletul meu, deja rupt în bucăţi de ceva vreme...

Citiţi continuarea poveştii, în care femeia dezvăluie de ce nu a reclamat agresorii la poliţie, pe sereniti.ro.

Un text semnat de Lidia Marinescu.

Lidia Marinescu este brand manager. Marketing. Sharp, edgy. Bitchy with a darling and lovely side. Sweet and sour. Make up heavy user. Social media addicted. Sun glasses aficionada. Dependentă de romenglish şi ciocolată cu rom. Motto personal: Viaţa nu îmi dă mie lămâi, eu îi dau lămâi vieţii. Şi 50 de votcă, sau de rom, sau de gin. Merge şi un strop de campari.