Acea bucăţică de lemn pe care lutierii o numesc inimă

0
0

Cînd a murit, nu mi-au spus. Trecuseră mulţi ani, eram în Bucureşti. La cîteva zile după ce l-au îngropat, am sprijinit cu spatele Palatul Telefoanelor, să nu se mai clatine.

„Hai să îl cunoşti pe bunicul!”, mi-a spus mama, cu o voce schimbată, semn că se afla în preajmă un străin. Aveam 17 ani, ştiu asta sigur fiindcă doar în clasa a unsprezecea am învăţat după-amiaza şi ajungeam seara acasă.

„Vino să te sărut!”, mi-a spus bărbatul din pat, încercînd să se ridice într-un cot. Mă privea cu ochii mari ai tatălui meu.

„Ce ochi albaştri are! Şi ce dinţi perfecţi!”, m-am minunat apoi, în bucătărie. „E proteză, prostuţo!”, m-a pus mama la punct, amestecînd într-o oală. Nu ştiu cît i-a convenit ei instalarea pe neaşteptate la noi în casă a bunicului despre care eu una nu ştiusem pînă la acea vîrstă nici cum arată, nici cum vorbeşte... Aventurierul bunic, tată a cinci copii, fost profesor de română, plimbăreţ de la o moşie la alta, pasionat de pomicultură şi muzică, avea acum 77 de ani.

A fost cazat în dormitorul meu, unde se culca întotdeauna primul, la lăsarea întunericului. Mă strecuram venind de la baie în cămaşă de noapte, mă cuibăream în patul celălalt, apoi, neobişnuită cu o altă prezenţă în cameră, ascultam şi îmi reglam cumva respiraţia pe respiraţia străină, era un fel de cîntec extrem de intim, muzica a doi oameni totalmente străini, declaraţi rude şi nevoiţi să doarmă împreună o vreme lungă de acum înainte.
Aveam seară de seară senzaţia că nici el nu adormise, că îmi pîndea de fapt fiecare mişcare, că el respira în ritmul meu, pentru a nu fi auzit.

Cu mintea şi sufletul de acum, înţeleg rolul extrem de delicat pe care l-a avut bunicul, care pe-atunci nu-mi era bunic, ci primul bărbat cu care dormeam în cameră, primul bărbat care mă vedea seara urcîndu-mă în pat în prima mea cămăşuţă de femeie - era gălbuie cu dantele - şi dimineaţa coborîndu-mi picioarele în papuci, şi tot primul bărbat a cărui lenjerie de casă ştiam cum miroase.

Curînd, am devenit prieteni. Îl duceam la cinema, îmi amintesc cum veneam cu paşi mici, eu ţinîndu-l de braţ, după ce văzuserăm „Adela”, despicînd firul în patru, ce ar fi fost dacă domnişoara cu umbrela, atunci...
Bunicul era bogat, nu ştiu cum, dar avea o pensie mai mare ca salariul de inginer al tatei, astfel că mă chema lîngă patul lui şi îmi număra cîteva hîrtii colorate, atent să îmi dea fix cît imi promisese. Dacă spusese „Hai să îţi dau 25 de lei” şi se dovedea că nu are decît hîrtii de 10 lei, eu trebuia să îi dau rest din portofelul meu în formă de bocanc!

Cu poştăriţele însă avea bunicul o relaţie cu totul specială. Le vizita în fiecare zi, le ducea prăjituri şi le dădea bacşişuri uluitoare, imaginîndu-şi că astfel îşi asigura soarta bogatei sale corespondenţe. Bănuia că e urmărit. Dezvoltase o obsesie pentru culturile de coacăze, scria teorii despre nenumăratele beneficii ale acestor fructe, le trimitea nu ştiu unde, aştepta răspunsuri care nu mai soseau şi, în tot acest timp, le îndulcea pe poştăriţe cu amandine, savarine sau tarte cu fructe... Prietenia lor mi-a rămas moştenire mie, mulţi ani după aceea.

Cu ce ochi m-a văzut el pe mine am încercat să înţeleg aseară, cînd am făcut curăţenie în lada patului. Printre cutiile cu poze din copilărie şi dosare cu articole de acum zece ani, am găsit unicul dar primit de la bunicul.

În una din seri, venind de la liceu, m-a aşteptat cu un zîmbet ghiduş. Mi-a spus să mă aşez lîngă el. Aşa cum eram, în uniformă. Mi-a spus că el a văzut din prima seară că am degete lungi, că am o anumită ţinută cînd stau în picioare, că ţin obrazul înclinat nu ştiu cum, a observat apoi că îmi place muzica, iar mai apoi a zis că aş avea un chip din alt secol. Îl ascultam uluită, nu ştiam ce va urma acestui şir de aiureli... S-a ridicat şi a adus de dincolo de masă, darul. Era atît de înduioşător de tîrziu şi de inutil: îmi cumpărase o vioară!

O vioară îi implorasem pe părinţi să îmi cumpere încă de cînd aveam vreo 5 ani. Ei spun că au crezut mereu că glumesc. Eu le spun că o fetiţă de 5 ani care vrea o vioară nu glumeşte.

Şi iată-l pe bunicul străin, cu mîinile lui albe şi lungi, cu care scria referate despre coacăze, privindu-mă cu ochii lui albaştri, imenşi, şi întinzîndu-mi vioara.

Cînd a murit, nu mi-au spus. Trecuseră mulţi ani, eram în Bucureşti. La cîteva zile după ce l-au îngropat, am sprijinit cu spatele Palatul Telefoanelor, să nu se mai clatine.


Aseară, vioara a ieşit de sub pat, cu corzile ondulate de necîntare. În miezul ei aud cum aleargă ca un şoricel speriat, descleiată, acea bucăţică de lemn pe care lutierii o numesc inimă. Stă pe pat acum vioara, i-aş zice oricum, dar nu inutilă.

(text din ianuarie 2008)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite