Abandonarea românilor. Unde a eșuat România în comunicarea strategică pe Ucraina
0După analiza preliminară de aici, aici și aici, e timpul să tragem concluziile comunicării strategice a Românie pe chestiunea ucraineană. Cea mai bună strategie este comparația cu Polonia.
Puncte atinse de comunicarea strategică din Polonia
Pe scurt, din punctul de vedere al comunicării strategice, pentru Polonia „Principalele obiective ale comunicării coordonate de minister au inclus consolidarea încrederii publice în securitate și promovarea acceptării în rândul polonezilor pentru creșterea cheltuielilor de apărare. Aceste cheltuieli au crescut inițial din cauza crizei hibride de la granița polono-belarusă și au fost ulterior necesitate de amenințarea războiului din Ucraina. Esențiale în strategia informațională continuă a ministerului sunt susținerea Ucrainei la nivel internațional, combaterea campaniilor de dezinformare rusești și consolidarea poziției globale a Poloniei.” (Agnieszka Glapiak, p. 40)
Dacă susținerea Ucrainei la nivel internațional și combaterea campaniilor de dezinformare rusești sunt obiective asumate vizibil și ale comunicării strategice a reprezentanților din România, pe de altă parte nicăieri nu vedem vreun semn conform căruia consolidarea poziției nu globale, ci măcar regionale a României a constituit vreun obiectiv al comunicării acestora. După cum am arătat în această analiză, strategiile de comunicare ale reprezentanților României au adus în mod consecvent prejudicii și pe plan extern, dar și pe plan intern, prin ne-mobilizarea societății, prin ne-informarea societății sau prin ne-promovarea patriotismului și altele. Dar iată cum acesta era unul dintre obiectivele-cheie ale comunicării Poloniei și ar trebui să fie un obiectiv-cheie pentru orice alt stat.
Și Polonia a explicat propriilor cetățeni, cu mai mult succes, că „Păstrarea suveranității și independenței Ucrainei este în interesul Poloniei. Securitatea Republicii Polonia depinde în mare măsură de rezultatul confruntării armate din Ucraina, de aceea reprezentanții guvernului polonez depun eforturi active în sprijinul Ucrainei. Intensificarea activităților diplomatice la diferite niveluri și forumuri, precum și implementarea unor forme specifice de sprijin, au fost precedate și amplificate de campanii de informare.” (Agnieszka Glapiak, p. 33) Succesul a fost mai mare pentru că polonezii și-au implicat întreaga societate în acest proces, nu l-au ascuns și nu și-au considerat cu superioritate propria societate ca fiind prea „pro-rusă”, prea „needucată” sau prea „neinteligentă” ca să înțeleagă astfel de lucruri.
Așadar, pentru Polonia, de exemplu, câteva importante componente ale comunicării strategice au reprezentat-o și mediatizarea creșterii procentului din PIB pentru cheltuielile militare și cu înzestrarea armatei, mediatizarea noilor achiziții militare și diferite programe de apropiere a cetățenilor de forțele armate, ca de exemplu programul „Un weekend cu armata” sau programe de antrenament militar de câte 1 zi. Toate aceste exerciții de comunicare strategică au avut un imens succes acolo pe plan intern, generând însă și beneficii de imagine și politice externe: „Direcția adoptată pentru dezvoltarea și modernizarea forțelor armate ale Republicii Polonia a fost prezentată și promovată internațional cu succes, în special în cadrul NATO. Forța Poloniei a fost recunoscută de numeroase publicații de presă străine.” (Agnieszka Glapiak, p. 34)
În schimb, România a alocat un procent mai mic din PIB pentru armată comparativ cu Polonia, iar se pare că nici acest procent nu a fost cheltuit integral. În 2023, România a cheltuit 1,6% din PIB pe cheltuieli militare, în timp ce Polonia a alocat 3,92% din PIB pentru aceste cheltuieli. Achizițiile militare ale României au fost ratate aproape toate sau au fost de echipamente de mâna a doua, la propriu sau/și la figurat. De exemplu, România s-a lăudat că a achiziționat 2 nave de deminare din Marea Britanie, care fuseseră însă scoase din uz de armata Marii Britanii, care le înlocuia cu sisteme autonome moderne de deminare. Sau achiziția de câteva sisteme de drone Bayraktar, foarte scumpe, care însă ajung în posesia României abia acum, când în războiul din Ucraina nu se mai aude nimic despre acestea și ele au fost de mult depășite. Noile contracte din domeniul apărării semnate anul acesta de România cu Coreea de Sud, foarte bune de altfel și care ne bucură, au fost precedate de o mișcare asemănătoare a Poloniei încă de acum 2 ani.
Datorită abordării diferite a Poloniei privind comunicarea strategică, inclusiv în sfera militară, nefăcând greșelile de comunicare pe care le-au făcut reprezentanții României, conform Eurobarometrului din aprilie/mai 2024 în Polonia 74% dintre cetățeni au încredere în armată, la fel ca media europeană, în timp ce România are una dintre cele mai mici încrederi în propria armată din toată Uniunea Europeană, 69%.
După cum am arătat și în articolele anterioare, în timp ce reprezentanții României nu au considerat important să mediatizeze ajutorul militar acordat Ucrainei, fără a oferi detalii ce ar fi putut ajuta inamicul, pentru orice alt stat din Europa și pentru Polonia, acest lucru era extrem de important: „Diseminarea corespunzătoare a informațiilor privind transferul de echipamente militare către Ucraina și instruirea soldaților ucraineni a fost de o importanță capitală pentru politica de informare urmărită de Ministerul Apărării Naționale al Poloniei (2023). Deși amploarea asistenței oferite, atât în ceea ce privește echipamentele, cât și instruirea, este semnificativă, s-a decis să nu se dezvăluie informații detaliate pentru a proteja datele de agresor și pentru a asigura securitatea Poloniei. Viceprim-ministrul și ministrul Apărării Naționale, Mariusz Błaszczak, a comunicat despre aceste activități la un nivel general pe rețelele sociale.” (Agnieszka Glapiak, p. 33) Așa cum am arătat la începutul analizei noastre, în regiunea noastră, cu excepția câtorva țări tradițional apropiate de Rusia, România a fost singura care nu a făcut public ajutorul său militar oferit Ucrainei (IFW Kiel 2024).
Această mediatizare și comunicare strategică eficientă privind ajutoarele militare acordate Ucrainei au însemnat că „Politica de informare a Ministerului Apărării din Polonia a jucat un rol semnificativ în obținerea sprijinului public pentru asistența militară acordată Ucrainei. Un sondaj IBRiS din decembrie anul trecut a relevat că 77,5% dintre polonezii chestionați au susținut transferurile de arme către armata ucraineană.” (Agnieszka Glapiak, p. 34) Iată exact ce șansă i s-a furat publicului din România și noi atrăgeam atenția asupra acestui fapt și mai sus: în lipsa unei campanii de comunicare strategică ce explică publicului necesitatea ajutorării Ucrainei și modul concret în care noi facem aceasta, nu ne putem aștepta să crească suportul public pentru ajutorarea Ucrainei, pentru creșterea numărului de voluntari în armată sau pentru altele. Polonia a mediatizat acest lucru printr-o campanie de comunicare strategică adecvată și rezultatele se văd.
Puncte care nu au fost atinse sau au fost atinse eronat de comunicarea strategică românească
România ar fi trebuit să fie extrem de activă și să mediatizeze la nivel internațional ajutorul militar și strategic dat Ucrainei. Abia recent, în 2025, Ministrul de Externe al României a iterat câteva platitudini, în contextul Conferinței de la Munchen, despre ajutorul umanitar, sistemul Patriot, tranzitul cerealelor ucrainene și antrenarea piloților ucraineni pe avioane F16, adică lucruri puține, care se știau deja și care nu mai pot impresiona pe nimeni nici intern, nici extern, după ce nu ai vorbit despre ele și alte ajutoare (probabil mult mai importante) timp de aproape 3 ani. Ar fi trebuit să vină cu idei și inițiative regionale. Așadar, primul și cel mai evident punct care a lipsit comunicării strategice a României, lipsă care a adus cele mai multe prejudicii României (și va aduce prejudicii și la sfârșitul războiului, atunci când nu va exista presiune publică sau morală pe Ucraina să acorde contracte semnificative României la reconstrucție), este faptul că reprezentanții României nu au scos deloc în evidență ajutorul acordat Ucrainei. Desigur că nu ne așteptam și nici nu am fi dorit să aflăm detalii militare specifice ce ar fi putut cauza prejudicii Ucrainei sau României, dar un minimum de informație, un minimum de publicitate, așa cum au făcut toate statele din regiune care nu sunt apropiate Rusiei, ar fi adus beneficii semnificative de imagine, morale, economice și politice României. România este singurul stat care a renunțat la orice astfel de beneficii, invocând un secret complet, pe care niciun alt stat nu l-a adoptat. Această situație a uimit chiar și pe observatori externi ca jurnalistul Stephen Sackur, care i-a luat un celebru interviu Ministrului Afacerilor Externe al României de la acea vreme. Stephen Sackur îi spune ministrului României că „într-o democrație publicul așteaptă ca guvernul să le dea socoteală. Dacă dvs trimiteți fonduri semnificative și echipamente militare semnificative Ucrainei, publicul dvs, oamenii care votează guvernul dvs cu siguranță au dreptul să știe.” A trebuit să o spună un jurnalist britanic, nimeni din comunicarea din România nu a avut curajul să spună așa ceva (aici nu criticăm reprezentanții instituțiilor, care, prin atribuțiile lor, nu au voie să depășească limitele comunicaționale stabilite de decidenți).
Un al doilea element care a fost extrem de greșit abordat de comunicarea strategică românească a fost subiectul „Canalului Bâstroe”. Ar fi trebuit un acord clar, public, între România și Ucraina, unde să se specifice în mod limpede că pe timpul acestui război Ucraina poate adânci și folosi la navigație acest canal după cum îi servește intereselor sale, dar că, imediat după încetarea ostilităților, orice trafic și regim al canalului trebuie să revină imediat la normele bilaterale și internaționale convenite anterior. Astfel, am fi ajutat Ucraina, dar am fi apărat și interesele României. În schimb, ceea ce s-a întâmplat, pe scurt, este că după ce reprezentanții României spuneau că Ucraina nu a adâncit ilegal canalul, un ministru ucrainean a spus că ei au adâncit; un prim-ministru român spunea că ce este peste 3,5 metri reprezintă adâncire ilegală, dar nave cu pescaj cu mult peste acea adâncime deja circulau pe canal; ulterior, se convin măsurători comune, făcute de fapt de către ucraineni, ale căror rezultate se promit rapid, dar care nu au fost date publicității nici astăzi. Pe scurt, un dezastru de comunicare, ce pare mai degrabă dintr-un film. Este imposibil să crească o încredere în reprezentanți în urma unei astfel de comunicări și este imposibil să crească sprijinul societal pentru ajutorarea Ucrainei într-o astfel de situație.
Alte puncte extrem de slab abordate de comunicarea strategică românească au fost cele referitoare la drepturile lingvistice și de educație ale minoritarilor români din Ucraina. Comunicarea pe subiect trebuia să fie foarte clară, atât pentru publicul român, cât și pentru cel ucrainean – cu toții știm că astăzi în Ucraina sunt teritorii care au aparținut mai demult României, sunt un număr mare de etnici români în aceste teritorii, România nu are și nu va avea niciodată niciun fel de pretenții teritoriale asupra Ucrainei, România respectă întru totul integritatea teritorială a Ucrainei, dar România are pretenții ca acești minoritari să își poată învăța limba maternă liber, să aibă libertate religioasă și să poată adera la Patriarhia Română dacă vor, iar Ucraina să nu mai recunoască invenția sovietică anti-românească de „limbă moldovenească”. Aceasta trebuia să fie foarte clară, simplă și hotărâtă comunicarea României pe subiect. În schimb, toate ezitările și lipsa de atitudine a reprezentanților României, toate refuzurile părții ucrainene încurajate de ezitările reprezentanților României, nu au făcut decât să transforme într-un tabu pentru unii acest subiect, care este totuși cât se poate de real și de important pentru românii din Ucraina și din România (chiar prim-ministrul român le numea „firești și responsabile”), iar pentru alții au făcut ca acest subiect să devină exploatat de unele narațiuni de propagandă ale Federației Ruse.
Declarativ, drepturile minoritarilor români din Ucraina erau uneori susținute, dar foarte slab, de comunicarea românească, iar faptic nu se întâmpla nimic. Mult mai puternic narativ a fost susținută de către reprezentanții României nerecunoașterea de către Ucraina a așa-zisei „limbi moldovenești” (un veritabil instrument sovietic anti-românesc), dar chiar și acest succes a venit extrem de târziu, la aproape 2 ani de la începerea războiului din Ucraina. Iar temerile legate de acest subiect al drepturilor românilor din Ucraina continuă să existe, așa cum arată Anatol Popescu, un român din Ucraina, președintele Asociației Național-Culturale „Basarabia” a Românilor din Regiunea Odesa. Acesta nota foarte recent faptul că Anatol Fetescu, fost/actual membru al KGB și al serviciilor secrete ucrainene SBU, care a fost principalul pion al autorităților ucrainene în implementarea „moldovenismului”, era, culmea, din nou, reprezentant al „minorităților”: „Serviciul de Stat al Ucrainei pentru Politicile Etnice și Libertatea de Conștiință l-a mai confirmat odată în Consiliul reprezentaților minorităților (comunităților) naționale pe eternul moldovenist, românofob și kgbist declarat Anatoliy Fietiesku.”
Drepturile religioase ale românilor din Ucraina au fost cu totul neglijate de comunicarea strategică românească, aceasta în condițiile în care această dimensiune este extrem de importantă și pentru societatea românească, dar și pentru românii din Ucraina. Într-un sondaj din 2023 din Ucraina, făcut pe comunitățile românești, peste 60% dintre românii din Ucraina și-ar fi dorit deschiderea de biserici ale Patriarhiei Române în Ucraina, în timp ce doar 4% se opuneau, iar restul de 35% au refuzat să răspundă, probabil de teamă sau din atașament față de ierarhii locali (p. 10). Același sondaj, repetat în anul 2024, de data aceasta întreprins pe reprezentanții comunității românești, arăta că 72,6% dintre aceștia susțin deschiderea de biserici ale Patriarhiei Române în Ucraina. Doar 6% se opun. 80,8% dintre aceștia ar susține inițiativa ca biserica lor locală se se alăture Patriarhiei Române. Iar toate aceste date vin în contrapondere cu faptul că Ucraina a refuzat recent înregistrarea Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, deși au fost îndeplinite toate condițiile legale.
Suntem perfect conștienți de complexitatea mediului confesional din Ucraina de astăzi, dar tocmai de aceea reprezentanții României trebuiau să facă ceva narativ și faptic, românii din Ucraina și mulți din România se așteptau la o implicare din partea reprezentanților României. Singurii care au încercat ceva în acest sens au fost cei de la Patriarhia Română, dar ei s-au văzut imediat puternic contrați și de la Kiev și de la Moscova și nu au fost deloc ajutați de reprezentanții politici ai instituțiilor Statului Român, nici măcar narativ.
Tot Patriarhia Română este cea care a luptat aproape singură, neajutată aproape deloc de Statul Român, și în Republica Moldova împotriva influenței Patriarhiei Ruse. Din nou, nici măcar comunicațional, reprezentanții Statului Român nu au dat niciun semnal că ar fi înțeles sau că ar fi luat la cunoștință că 64% dintre cetățenii Republicii Moldova ar vrea ca Patriarhul Daniel al Bisericii Ortodoxe Române să treacă Prutul. Acesta este un procent uriaș, extraordinar, care depășește cu mult până și procentul celor care ar vrea să adere la Uniunea Europeană, iar comunicarea reprezentanților României nu a fructificat în niciun fel aceasta.
Să nu abordezi narativ instituțional un astfel de aspect ca religia, atât de important pentru o astfel de comunitate, atât din Ucraina, cât și din România și Republica Moldova, la modul realist este o greșeală imposibil de înțeles. Nu trebuie să fii neapărat credincios creștin ortodox ca să faci aceasta, ci trebuie să fii realist și preocupat de interesele tale naționale. Astfel, probabil că doar biasurile ideologice ale celor care se ocupă de comunicare sau ale reprezentanților României pot oferi o explicație pentru faptul că aceasta nu s-a făcut. Dar prejudiciile sunt foarte mari, mai ales în contextul în care, în România, narațiunile false și manipulatoare ale Federației Ruse încearcă să o prezinte pe aceasta în mod fals drept o „apărătoare a ortodoxiei” sau a „suveranismului”. Noi am arătat pe scurt într-o analiză falsitatea acestor pretenții ale Federației Ruse, dar și gravitatea lor, potențialul destabilizator pentru societatea românească. Dar iată cum aceste narațiuni rusești au fost încurajate să prindă contur pe baza terenului complet gol lăsat de comunicarea strategică românească. Imposibil de justificat.
În privința atragerii de personal militar și al achizițiilor militare făcute de România, ar fi trebuit inițiată o adevărată campanie de comunicare strategică să trezească patriotismul și coeziunea în societate, care să se bazeze pe elemente identitare comune, pe elemente și evenimente istorice comune, pe o memorie colectivă, simplele indemnizații crescute nu vor rezolva niciodată această problemă. În plus, ar fi trebuit popularizată prin comunicare necesitatea înzestrării adecvate a armatei cu echipamente și personal. În privința problemelor grave ale Armatei Române, atât ca înzestrare, cât și ca personal, a vorbit de curând și generalul-locotenent (r.) Cătălin Tomescu, fostul șef al Comandamentului Corpului Multinaţional Sud-Est al NATO de la Sibiu. El s-a plâns de un mediu informațional ostil Armatei, vorbind despre o „stigmatizare a Armatei”, dar a spus și ceea ce spunem noi aici, respectiv faptul că nu există nicio urmă de promovare a identității naționale nici măcar în manualele de istorie din școli. Și el accentuează ceea ce spunem și noi, în privința promovării patriotismului și a identității naționale: „Coroborat cu educația, dacă ne uităm cum arată manualele de istorie în școli, dacă există vreo discuție undeva privind necesitatea ca poporul să participe la apărarea țării, căci Armata nu poate singură să o facă și nicio țară din lume nu poate singură doar cu Armata activă să se apere.”
Iar în privința achizițiilor militare, până de curând, acestea erau echipamente la mâna a doua sau echipamente care s-au dovedit rapid depășite și inutile în Războiul din Ucraina, ca dronele Bayraktar sau tancurile Abrams. Acestea au fost vizibil mai degrabă exerciții de imagine publică, decât eforturi reale de îmbunătățire a securității României, iar aceasta se observa în societate. Mai ales dacă ne uitam la diferența uriașă între ce făcea Polonia în materie de achiziții de echipamente militare și ceea ce făcea România.
Rămânând în sfera comunicării strategice privind domeniul militar, au existat voci care au susținut că o altă greșeală a fost și prezentarea proiectului noii legi privind apărarea națională și a cetățenilor români de peste hotare. După cum argumentează o analiză, proiectul este extrem de binevenit, este extrem de necesar, însă faptul că nu a fost mediatizat și prezentat cum trebuie opiniei publice lasă loc de manipulări și dezinformări din partea unor actori ostili și reprezintă un veritabil „eșec de comunicare strategică”. Analista respectivă explică foarte plastic că guvernul „a lansat o lege menită să combată dezinformarea, dar el nu a putut să combată niciun fel de dezinformare despre această lege.”
Altă comunicare defectuoasă a fost pe tema dronelor sau elementelor de drone rusești care au ajuns accidental sau nu în România.
La fel, comunicarea referitoare la importul cerealelor ucrainene în România a fost extrem de ezitantă și defectuoasă. În timp ce majoritatea guvernelor europene impuneau un anumit tip de protecție pentru fermierii lor, comunicarea oficială a președintelui României pe această temă lăuda faptul că a găsit soluții pentru tranzitul și importurile de cereale ucrainene în România, menționând că „am găsit deschidere în partea ucraineană” în legătură cu aceste probleme. Deși au menționat și interesele fermierilor români, s-ar putea susține că „deschiderea” ar fi trebuit să fie subliniată narativ de către reprezentanții ucraineni în legătură cu eforturile omologilor lor români, și nu invers. Acest tip de narațiune este doar un exemplu și poate funcționa bine în fața anumitor lideri europeni, dar nu are același impact pozitiv pe plan intern, în contextul în care fermierii români protestau și contestau măsurile luate de reprezentanții români, în timp ce alte țări europene implementau măsuri pe care decidenții români nu le-au adoptat. Comunicarea implică, de asemenea, adaptarea la public și la interesele acestuia.
Identitatea națională trebuie asumată instituțional, dacă vrem ca simbolurile acesteia să unească societatea, să o catalizeze, și să nu fie folosite doar în campanii electorale sau de diferite entități populiste sau chiar asociate cu propaganda Federației Ruse. Dăm exemplu mai jos. După cum am mai menționat mai devreme, un alt element fundamental care a lipsit comunicării strategice românești a fost folosirea simbolurilor identitare naționale, stimularea identității naționale și a patriotismului pentru a contracara narațiunile și acțiunile Federației Ruse. În mod profetic, Barry Buzan spunea că: „Dacă securitatea socială depinde de capacitatea sa (n.r. a statului) de susținere a structurilor tradiționale de limbaj, cultură, identitate și obiceiuri etnice și religioase, atunci amenințările acestor valori provin mai des din interiorul statului decât din afara lui.” (p. 165) Cu alte cuvinte, inclusiv lipsa comunicării reprezentanților României pe această temă este vinovată de proliferarea amenințărilor societale. Tot Barry Buzan spune că: „Probleme de limbă, religie și tradiție culturală locală joacă un rol important în ideea de stat și pot avea nevoie să fie apărate sau protejate (...)” (p. 164) Este greu de argumentat că reprezentanții României și comunicarea strategică a României ar fi făcut în mod instituțional acestea.
Așadar, din nou, pe fondul terenului lăsat gol de comunicarea reprezentanților României, care evită orice asumare sau luare de poziție pe tema identității naționale românești și a intereselor naționale, în mod paradoxal, într-o societatea ca a noastră, unde simpatiile pro-rusești au fost în mod istoric aproape inexistente, a fost posibil ca unele personaje ce vizitează Ambasada Rusiei, explicit apropiate Federației Ruse, să câștige două mandate în Parlamentul European. Nu întâmplător, unul dintre aceste două personaje a făcut uz de 3 simboluri identitare românești (icoana, ia și tricolorul) în timpul campaniei sale electorale și în timpul celebrului său discurs din Parlamentul European. Simboluri identitare pe care desigur că le-a compromis în urma comportamentului și limbajului său, dar aceasta nu face decât să arate din nou cum terenul a fost lăsat liber de comunicarea strategică românească, iar Federația Rusă, prin apropiații săi, nu a ezitat să instrumentalizeze în mod populist aceste simboluri și să le compromită în același timp în urmărirea intereselor lor, care sunt vizibil și previzibil anti-românești și anti-europene.
Sursa: Euronews.
Cu îngrijorare și cu părere de rău, constatăm că punctele comunicării strategice care ar fi dovedit o bună cunoaștere a propriei societăți, a intereselor și îngrijorărilor acesteia, nu au fost deloc abordate sau au fost abordate într-un mod cel puțin defectuos. Aceasta este probabil principala noastră îngrijorare – necunoașterea de către decidenți sau/și de către comunicatori a propriei societăți și/sau refuzul de a o înțelege și asculta, ceea ce lasă terenul liber pentru propagarea populismului și neîncrederii. Ca o paranteză, acest lucru a fost evident și în comunicarea strategică din timpul pandemiei.
În acest sens, al înțelegerii și interesului arătat de către decidenți și comunicatori propriei societăți, cităm dintr-o lucrare recentă exact pe tema comunicării strategice în România: „Comunicarea guvernamentală poate fi asemănată cu o stradă cu două sensuri: pe un sens circulă informația de la guvern la cetățean, pe cealaltă de la cetățean la guvern. Ambele sensuri trebuie să fie fluente, în permanentă legătură și ambele să fie conduse de ideea schimbului și a compromisului. Dacă un „sens” va crede că e superior celuilalt, dacă va considera că fluxul pe care îl asigură este prea important pentru a mai fi deschis la semnalele care provin de la celălalt sens, că nu trebuie să împrumute nimic de la acesta, mai mult, că există o ierarhie clară - unul este sens principal, prioritar, celălalt secundar -, atunci nu doar că intensitatea circulației va fi profund marcată, dar procesul comunicării guvernamentale va fi grav distorsionat. Când în comunicarea guvernamentală s-a diminuat sau, și mai rău, a încetat dialogul cu cetățeanul, de fapt a încetat și comunicarea propriu-zisă. Putem să o denumim oricum - transmitere de mesaje, de informații etc. - dar numai comunicare nu.” (p. 272)
Cred că putem observa limpede din acest citat cum aceasta pare că este exact situația comunicării din România astăzi – din necunoaștere, din complex de superioritate sau din bias ideologic, sau din toate acestea combinate, avem astăzi mari carențe în ceea ce privește comunicarea strategică atât pe plan extern, cât și pe plan intern în România. Prejudiciile sunt și ele consistente, atât pe plan extern, cât și pe plan intern. Noi am încercat să scoatem în evidență câteva dintre ele în această analiză.
Concluzii finale
Scopurile esențiale ale comunicării sunt informarea adecvată a publicului și construirea coeziunii societale. Iar în cazul comunicării decidenților politici români raportat la războiul din Ucraina, ambele aceste scopuri esențiale ale comunicării au fost ratate. În ceea ce privește obiectivele comunicării strategice, am văzut la începutul analizei noastre cum definițiile fundamentale subliniază importanța utilizării comunicării pentru a atinge anumite obiective proprii. Observând desfășurarea comunicării strategice a reprezentanților români în legătură cu războiul din Ucraina, trebuie să ne întrebăm din nou care au fost aceste „obiective proprii” sau „scopuri proprii” ale Comunicării Strategice a României. Pare să existe o lipsă de obiective referitoare la interesele propriei societăți.
Comunicarea strategică ar fi fost mult mai ușor de făcut și mult mai eficientă, și-ar fi atins scopurile de informare adecvată a societății și de coeziune societală, atunci când concret urmărești interesele societății tale și informezi despre aceasta și obții rezultate palpabile, nu doar narațiuni, atunci când acționezi în mod cât mai transparent posibil, când faci recurs la experiențele istorice nefaste cu Rusia și URSS. Nu „noaptea ca hoții”, ca să parafrazăm un faimos slogan. Societatea românească s-a săturat de acțiuni făcute „noaptea ca hoții”, are nevoie să îi fie dată socoteală de lucrurile care se fac în numele ei, pentru ea, dar fără ea. Are nevoie de transparență decizională ca să poată să capete din nou încredere în instituții și reprezentanții lor. Are nevoie să fie implicată în politici și decizii și să nu îi fie destructurată în mod ideologic identitatea, dacă vrem să participe la apărarea țării, unde, teoretic, trebuie să fii dispus să îți riști viața pentru a face aceasta. Pentru ce își riscă viața voluntarii militari? Pentru un salariu mai mare sau beneficii? Sau pentru că le este explicată prin prisma istoriei ce a însemnat pentru noi Rusia, pentru că li s-a explicat că au o identitate națională, valori culturale, valori naționale, valori familiale pe care trebuie să le apere de la disoluție? Identitatea națională a României nu poate fi abandonată ca temă și să fie lăsată pradă populismului, am dat exemplul de mai sus cu simbolurile românești exploatate de personaje ce vizitează Ambasada Rusiei.
Pentru a rezuma, o transparență mai mare a Comunicării Strategice românești în contextul războiului din Ucraina și o concentrare mai mare pe preocupările și interesele societății interne ar fi adus numeroase beneficii României. Pe plan internațional, o comunicare consolidată ar fi întărit rolul României ca lider regional, având un impact pozitiv asupra imaginii sale, intereselor sale și demonstrând că este un lider și un apărător al democrației în zona noastră și în lume. Acest tip de comunicare și această proiecție a imaginii proprii pot fi valorificate și sunt deja valorificate politic, economic și, în cele din urmă, în materie de securitate de către alte țări, precum Polonia, de exemplu.
Pe plan intern, o transparență mai mare în comunicarea strategică și o concentrare mai mare asupra preocupărilor și intereselor societății, o mai bună înțelegere a realităților societale interne și o explicare a celor externe, ar crește încrederea în instituțiile și reprezentanții proprii (ceea ce se traduce printr-o securitate crescută), ar spori coeziunea socială și patriotismul în fața amenințărilor reprezentate de Rusia, ar crește numărul personalului militar recrutat, ar ajuta la mobilizarea societății și ar facilita o înțelegere mai bună a gravității actualei crize de securitate și a potențialelor noi crize în viitor. De asemenea, ar spori reziliența împotriva știrilor false, dezinformării și manipulării provenite din narațiunile Federației Ruse. Lipsa de transparență este benefică pentru narațiuni și interese adverse.
Dacă nu se schimbă comunicarea strategică, abordarea și viziunea reprezentanților României, pe termen lung, problemele cu propaganda rusă, cu dezinformarea, cu neîncrederea, cu manipulareal, cu neimplicarea societală, cu recrutarea de personal militar, vor crește tot mai mult și se vor traduce într-o societate tot mai puțin sigură și un aliat tot mai slab la frontiera Europei. În afară de unele ideologii actuale de extrema stângă care promovează destructurarea identitară națională, cine are nevoie de un aliat slab din punct de vedere național și identitar, de o societate lipsită de educație și de simț patriotic la frontiera Europei? Credem că răspunsul este evident - Federația Rusă și unii dintre aliații ei, dar și alte state din regiune.
Matei Blănaru este expert LARICS și doctorand al Universității din București.
Se încarcă comentariile...
