„Privind înapoi cu mânie!” Probleme ale comunicării strategice a României în contextul Războiului din Ucraina

Sursa aici.

Strategia de comunicare a reprezentanților României vizavi de Războiul din Ucraina și de ajutorul acordat de România, vizavi de unele teme bilaterale sensibile, vizavi de unele teme preferate de propaganda Federației Ruse, adică vizavi de tot ce înseamnă actuala criză regională de securitate generată de Federația Rusă, a lăsat mult de dorit. Subiectul pare un veritabil tabu, atât pentru reprezentanții instituțiilor, cât și pentru mass media privată, ceea ce ni se pare greu de explicat. Așadar, tema de cercetare din acest articol, care are trei părți, este să analizăm în mod realist și pragmatic această strategie de comunicare, cu aspectele pozitive și cele mai puțin pozitive. Vom puncta câteva dintre prejudiciile cauzate intereselor României de aceste strategii de comunicare și vom puncta și câteva lucruri pozitive foarte diferite pe care le-a făcut Polonia din punctul de vedere al comunicării strategice. De asemenea, drept exemplu, vom analiza punctual un episod de comunicare strategică a unui înalt oficial al României și în final vom arăta pe scurt cum ar fi trebuit să arate această campanie de comunicare strategică a României în actuala criză regională.

Introducere

Comunicarea strategică a reprezentanților României s-a zbătut între o tăcere asurzitoare pe tema ajutorului militar acordat de România Ucrainei și menționarea publică și conștientizarea unor îngrijorări ale societății românești raportat la Ucraina, „firești și rezonabile” numite de prim-ministrul Românie de anul trecuti, dar pe seama cărora nu s-a făcut faptic aproape nimic ca să fie rezolvate (sau s-a făcut mult prea târziu). Comunicarea strategică a României a abandonat inexplicabil tema și interesele puternic religioase ale românilor din Ucraina, Republica Moldova și România, lăsând terenul liber pentru proliferarea dezinformării și a unor narațiuni false ale Federației Ruse care încearcă să se prezinte drept o așa-zisă „protectoare a ortodoxiei”. Comunicarea strategică a României a înțeles importanța catalizării societății românești și recrutarea de personal militar pentru a ne spori securitatea, în schimb a refuzat să fie transparentă și să stimuleze patriotismul, singurul care poate convinge un număr semnificativ de oameni să își apere țara cu arma în mână, riscându-și viața.

Desigur, suntem conștienți că în privința Ucrainei există și anumite sensibilități istorice bilaterale, dar modul în care au fost abordate acestea a reprezentat unele dintre cele mai grave deficiențe ale StratCom a României, lăsând terenul liber pentru manipulare și ratând o oportunitate unică de a rezolva aceste chestiuni definitiv și de a rezolva o reconciliere istorică între societățile română și ucraineană. Ratarea acestei oportunități de a rezolva aceste chestiuni va continua să reprezinte o problemă în relațiile bilaterale, dacă nu abordăm problemele în mod responsabil și rapid. Așa cum a reușit Polonia să își educe proprii cetățeni în spirit patriotic pentru a contracara acțiunile și narațiunile Federației Ruse, comunicând strategic fără să își ascundă sau să își mutileze propria istorie, în același timp convingându-și proprii cetățeni de importanța ajutorării Ucrainei, așa cum Volodimir Zelenski a putut omagia civilii polonezi masacrați de ucraineni în 1943, la fel ar fi trebuit și comunicarea strategică românească să nu evite total sensibilitățile bilaterale comune între România și Ucraina, ci să le rezolve, să nu încerce în mod vizibil să ascundă sub preș istoria națională care ar fi putut stimula patriotismul și opoziția la narațiunile false ale Federației Ruse. Până la urmă, ar fi trebuit să aibă mult mai mult curaj în abordarea atât narativă, cât și pragmatică în rezolvarea concretă a acestor dosare bilaterale și susținerea intereselor societății românești.

Iar societatea românească a observat această lipsă de asumare, această lipsă de curaj în narațiunile și faptele reprezentanților României, tocmai de aceea, în mod paradoxal, un personaj ca Viktor Orban, care militează narativ și practic pentru desuveranizarea României, care a spus explicit că el nu a recunoscut actualele granițe ale României, este tot mai apreciat în România. Din nou, pe fondul terenului lăsat gol de comunicarea reprezentanților României, care evită orice asumare sau luare de poziție.

Mai ales în regiunea noastră, dar și oriunde în lume, dacă nu ai un grad înalt de încredere în instituții, în reprezentanți și nu ai un grad ridicat de patriotism și de coeziune societală, nu se poate vorbi despre un grad înalt de securitate pe termen mediu și lung. Iar Viktor Orban, Vladimir Putin, Recep Tayyip Erdogan, dar și alții, joacă pe termen lung. Barry Buzan, unul dintre fondatorii Școlii de la Copenhaga, spunea despre securitatea societală că „În relațiile dintre state, amenințările externe semnificative asupra nivelului social ajung până la atacuri la adresa identității naționale, căzând astfel cu ușurință în domeniul politic.” (p. 164) Citând aceasta, ar trebui să ne întrebăm unde suntem noi astăzi cu identitatea națională, în contextul unui război la granițe, unde suntem cu comunicarea strategică instituțională pe teme de identitate națională, de ce nu putem atrage personal militar și de ce domeniul politic refuză explicit de ani de zile să cultive identitatea națională și patriotismul, singurele care pot contribui decisiv la securitatea noastră în acest context regional turbulent și singurele care ne pot face să fim un aliat solid și de încredere la hotarele Uniunii Europene și NATO.

Metodologie

Metodologia constă, în principal, în analizarea unor declarații făcute de oficiali români de rang înalt cu privire la direcția comunicării strategice pe teme relevante pentru România în contextul războiului din Ucraina. În plus, am realizat un studiu de caz asupra unui episod semnificativ de comunicare strategică din partea reprezentanților români și un studiu de caz asupra comunicării strategice a Poloniei cu privire la războiul din Ucraina. De asemenea, am încercat să oferim sugestii și explicații cu privire la impactul comunicării strategice a României asupra mediului intern și extern. Acolo unde a fost aplicabil, am inclus date cantitative relevante pentru a sprijini analiza noastră. Nu am analizat declarații sau documente emise de instituțiile de apărare sau Armata Română, în principal pentru că direcțiile generale ale comunicării strategice, în sensul de a nu menționa nimic despre ajutorul militar acordat Ucrainei, au fost stabilite de factorii de decizie politică și nu de personalul militar. Au existat excepții, când armata română a avut voie să comenteze asupra unor aspecte explicite, și a făcut-o în mod profesionist, de exemplu în legătură cu stabilirea unor facilități de pregătire pentru piloții de F16 în România, care ar fi de asemenea benefice și pentru piloții ucraineni, iar mai recent comentarii cu privire la sistemul Patriot pe care România l-a donat Ucrainei. Aceasta este poate cea mai semnificativă excepție, și una foarte recentă, după doi ani și jumătate de război, în strategia de a nu face public niciun ajutor militar acordat Ucrainei. Mai mult, se pare că a venit la cererea președintelui SUA și nu din inițiativa părții române.

Limitele analizei

Limitările acestei analize se regăsesc în informațiile clasificate (diplomatice, de intelligence etc.) care ar putea fi invocate că au jucat un rol în construirea strategiei de comunicare strategică a României și la care nu am avut acces. Aceste elemente ar fi putut juca un rol în construirea unei strategii de comunicare mai rezervate, mai prudente decât în alte țări.

Cu toate acestea, în primul rând, toate țările din regiunea noastră, precum Polonia, Statele Baltice sau alte națiuni, au avut strategii diferite față de România în ceea ce privește comunicarea în contextul războiului din Ucraina. În 2023, renumitul Institut Kiel pentru Economia Mondială a furnizat un Index de Transparență pentru ajutorul oferit Ucrainei, iar România s-a clasat pe penultimul loc, chiar în spatele unor țări precum India și China, care au ajutat, într-o anumită măsură, Federația Rusă. În ceea ce privește donațiile militare către Ucraina, același Institut Kiel arată că, până în iunie 2024, România era singura țară din regiune, în afară de țările tradițional apropiate de Federația Rusă, cum ar fi Austria, Ungaria, Cipru sau Malta, care nu a făcut publice niciun fel de donații militare către Ucraina. Singurele țări care nu au făcut publice donații militare către Ucraina, conform bazei de date a Institutului Kiel, erau România, Austria, Cipru, Ungaria, Irlanda, Elveția, China, Taiwan și India (IFW Kiel 2024). Abia recent, în raportul din 2025 al aceluiași Institut Kiel apar câteva cifre (probabil mult subestimate) în privința ajutorului acordat de România, dar impactul lor public și mediatic este zero după aproape 3 ani de război în care nu ai vorbit deloc despre aceste ajutoare, în contextul în care nici astăzi nimeni nu le explică, în timp ce i se pretinde societății să facă sacrificii în continuare.

În al doilea rând, ar fi dificil de susținut că beneficiile aduse de această strategie de comunicare României depășesc prejudiciul adus imaginii României și importanței sale geopolitice și politice în regiune. Nu există niciun eveniment semnificativ care să indice o creștere a greutății politice sau geopolitice a României în regiune ca rezultat al adoptării acestei strategii de secretizare a ajutoarelor acordate,  ba chiar dimpotrivă.

În al treilea rând, lipsa de responsabilitate față de publicul român în chestiuni legate de războiul din Ucraina, precum și deficiențele în comunicarea strategică, au dus la ratarea unei oportunități de a mobiliza societatea românească în fața amenințării reprezentate de Federația Rusă. De asemenea, a lăsat loc pentru răspândirea de știri false, teorii ale conspirației, manipulări informaționale și polarizări societale care au favorizat Federația Rusă, și s-a ratat oportunitatea de a crește încrederea și respectul față de instituțiile esențiale pentru România.

De asemenea, în construirea acestei strategii ar putea fi invocate anumite percepții ale publicului român cu privire la războiul din Ucraina, în special cele legate de necesitatea de a opri războiul, în loc de a continua sprijinirea Ucrainei până când aceasta va recupera teritoriile ocupate de Rusia. Aceste percepții se situează undeva între cele ale cetățenilor polonezi și maghiari. Aceste percepții cu privire la războiul din Ucraina și necesitatea de a continua sprijinul pentru Ucraina vor continua, cel mai probabil, să scadă, pentru că cetățenii români nu sunt informați public despre acest sprijin, din cauza lipsei de informații despre ajutor și necesitatea acestuia (în fața unei societăți, este dificil să argumentezi necesitatea oferirii unui ajutor, dar să menții un secret complet cu privire la ajutor), dar și din cauza adâncirii unei crize economice care poate fi, parțial, imputată modului în care politicienii români au abordat ajutorarea Ucrainei în detrimentul unor interese naționale. La un anumit nivel, aceasta înseamnă totuși că StratCom-ul românesc nu a reușit să facă cetățenii români să înțeleagă gravitatea situației din regiune și reconfigurările radicale de securitate care au loc chiar acum, sub ochii noștri. Dar este de asemenea evident că StratCom-ul românesc a fost privat de unele dintre instrumentele necesare pentru a face societatea conștientă de aceste aspecte.

Pe de o parte, comunicarea strategică a României a reușit foarte bine în încercarea de a menține calmul în societate, aspect esențial în orice criză, dar pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru cu importanța atragerii atenției asupra faptului că asistăm la o reconfigurare radicală a securității regionale și că lucrurile nu vor mai reveni la cum erau înainte de izbucnirea acestui război. Este nevoie de transparență și de o comunicare clară a obiectivelor României, nu doar de declarații generale de tipul „obiectivul nostru este să ajutăm Ucraina”. Pentru societatea internă, România trebuie să aibă și alte obiective și trebuie să existe o anumită asumare a responsabilității pentru ceea ce se face sau pentru ceea ce nu se face.

Ce este Comunicarea Strategică (StratCom)?

Nu există o definiție universal acceptată a Comunicării Strategice (StratCom). Cu toate acestea, există mai multe definiții relevante, iar toate subliniază importanța utilizării comunicării pentru a atinge anumite obiective proprii. O definiție bine cunoscută, oferită de Hallahan, Holtzhausen, van Ruler, Verčič și Sriramesh (2007), în articolul „Defining Strategic Communication” din International Journal of Strategic Communication, 1(1), 3–35, descrie Comunicarea Strategică astfel: „utilizarea intenționată a comunicării de către o organizație pentru a-și îndeplini misiunea” (p. 3). NATO a definit StratCom într-un document din 2011 drept: „Utilizarea coordonată și adecvată a activităților și capacităților de comunicare NATO – Diplomație Publică, Afaceri Publice, Afaceri Publice Militare, Operațiuni Informaționale și Operațiuni Psihologice – în sprijinul politicilor, operațiunilor și activităților Alianței, și pentru a avansa obiectivele NATO” (vezi PO(2009)0141) (pp. 33-34).

Evident, unul dintre principalele obiective comune (sau obiectivul comun) al Comunicării Strategice a Poloniei, a Statelor Baltice, a României și a majorității celorlalte țări NATO a fost și încă este să ajute Ucraina să se apere și să contracareze invazia rusă. Dar toate aceste alte țări păreau să aibă și alte obiective proprii, așa cum au afirmat reprezentanții polonezi: „Principalul element în strategia informațională continuă a ministerului este sprijinirea internațională a Ucrainei, contracararea campaniilor de dezinformare rusești și consolidarea poziției globale a Poloniei" (p. 40). A avut Comunicarea Strategică a României și alte obiective proprii sau singurul obiectiv a fost legat de Ucraina? Pentru că a nu aborda în mod corespunzător preocupările și interesele propriei societăți, atunci când vine vorba de episoade de comunicare, poate avea efecte negative rapide și poate aduce daune obiectivului comun, precum și societății respective.

1. Comunicarea strategică ce nu s-a făcut

În cele de mai jos nu vom încerca să dovedim în ce a constat comunicarea strategică a României raportat la ajutorul militar oferit Ucrainei de către România, pentru că aceasta nu a existat. Refuzul de a mediatiza orice în această privință, unic la nivel internațional și care a adus prejudicii semnificative de ordin politic și mediatic României, a fost în mod explicit enunțat și de Ministrul Afacerilor Externe al României în 2023, cât și de președintele României, mai recent, în 2024, dar și în multe alte episoade anterioare. Vom cita un episod relevant de comunicare strategică pe această temă, într-un interviu mediatizat la BBC în 2023:

„Stephen Sackur: Statele europene partenere sunt foarte clare în privința dimensiunii ajutorului militar pe care îl oferă (n.r. Ucrainei), dvs îl țineți secret, de ce?

Ministrul Român de Externe: Deoarece aceasta este politica guvernului meu, noi considerăm că este mai eficient în acest fel (...)

Stephen Sackur: Alții oferă tancuri, alții, Polonia, Slovacia, dau avioane militare, spuneți-mi, dvs ce ați oferit Ucrainei?

Ministrul Român de Externe: Nu comentez pe această temă, după cum v-am spus.

Stephen Sackur: Știu că nu îmi veți spune detaliile, dar ați furnizat tancuri, artilerie grea?

Ministrul Român de Externe: Îmi pare rău, nu comentez pe această temă, pentru că aceasta este politica guvernului meu, după cum tocmai v-am spus.

Stephen Sackur: Vedeți dvs, sunt oameni din interiorul țării dvs și parteneri externi care cred că România dă foarte puțin (nr. Ucrainei).

Ministrul Român de Externe: Ei bine, nu comentez pe această temă. (...)”

Sursa: BBC.

Așadar, cuvintele de ordine ale comunicării strategice românești pe tema ajutorului acordat Ucrainei erau și sunt „nu comentez”. Probabil că sunt cea mai nefericită alegere de cuvinte într-o comunicare strategică pe un subiect de o asemenea amploare și cu un asemenea impact.

Reiterăm ceea ce am spus anterior, una dintre limitele analizei noastre este faptul că există informații clasificate la care nu avem acces, dar, evident, oficialii guvernamentali au avut. Cu toate acestea, din motivele principale menționate anterior, nu considerăm că astfel de informații ar putea susține construcția unei Comunicări Strategice atât de radical diferite în România comparativ cu toate celelalte țări din regiune. Mai mult, prejudiciile semnificative aduse României de această secretizare totală a ajutorului acordat Ucrainei reies și din interviul citat mai sus, când jurnalistul Stephen Sackur îi spune explicit ministrului român că din cauza acestei secretizări totale „sunt oameni din interiorul țării dvs și parteneri externi care cred că România dă foarte puțin (nr. Ucrainei)”. Așadar, nu numai că această abordare nu ne-a ajutat să ne construim o imagine pozitivă la nivel internațional, de care avem mare nevoie, dar mai mult, ne-a conturat o imagine negativă chiar în momentele în care toate statele lumii democratice se întreceau în a mediatiza ajutoarele acordate Ucrainei.

Pentru că mesajul comunicării strategice la nivel intern și global era că ajutoarele acordate Ucrainei erau ajutoare acordate pentru apărarea democrației, iar dacă România nu le mediatizează, „nu comentează” nimic despre cum ajută, însemna în ochii publicului extern și intern că România nu ajută democrația.

(va urma)

Matei Blănaru este expert LARICS și doctorand al Universității din București.