A numi lucrurile în mod greșit...
0Trebuie sau nu să vorbim despre un „genocid” în Gaza și trebuie să recunoaștem Palestina fără întârziere? Acestea sunt cele două întrebări care nu mai pot fi dezbătute la Paris fără ca tonul să se încingă inevitabil.
Așadar, să încercăm să le abordăm cu cărțile pe față și cu calm.
În Gaza, guvernul israelian se face vinovat de crime de război prin bombardarea spitalelor și a cartierelor rezidențiale, forțând populația să se deplaseze în masă și împiedicând distribuirea de alimente și medicamente.
Nici utilizarea subsolurilor spitalelor pentru depozitarea armelor, nici săparea de tuneluri sub clădiri locuite nu pot relativiza aceste crime. Există crime de război, dar nu s-ar putea vorbi de genocid decât dacă ar fi existat voința autorităților israeliene de a extermina întreaga populație palestiniană.
Etimologic vorbind, genocidul este uciderea unui popor. În secolul al XX-lea, primele victime au fost herero și nama din sud-vestul Africii, apoi armenii, evreii, romii și tutsii.
Au existat multe alte masacre în secolul trecut. Acestea au fost deosebit de abominabile în Ucraina și Cambodgia – peste trei milioane de morți într-un caz, peste un milion și jumătate în celălalt –, dar este un abuz de limbaj să vorbim aici despre „genocid”, deoarece nici Stalin, nici Khmerii Roșii nu doreau exterminarea acestor popoare. Unul voia să distrugă țărănimea privată din Ucraina, ca în întreaga URSS. Ceilalți voiau să-i ucidă pe toți concetățenii lor considerați opozanți, reali sau potențiali.
A face diferența între aceste masacre de milioane de oameni și genociduri nu înseamnă a nega ororile trăite de Ucraina și Cambodgia. A nu vorbi despre genocid în cazul crimelor de război comise în Gaza nu înseamnă a diminua gravitatea acestora. Înseamnă a ne limita la sensul cuvintelor și, prin urmare, la realitate, deoarece, după cum spunea Camus, „a numi lucrurile greșit adaugă la nenorocirea lumii”.
Această cerință este legitimă și indispensabilă, dar problema este că jurisprudența nu ajută, întrucât justiția a calificat masacrul de la Srebrenica drept „genocid”, iar o crimă de război pare, să zicem, benignă dacă nu este denunțată ca genocid.
Extrem de pasională, dezbaterea va rămâne dificilă, dar a doua nu este mai puțin dificilă, deoarece „Cum să recunoaștem, se aude imediat, un stat care nu există?”.
Argumentul pare imparabil, dar în vremea când Polonia divizată nu mai exista, Imperiul Otoman continua să o recunoască, iar când statele baltice nu mai erau decât republici sovietice, lumea liberă le considera, pe bună dreptate, state ocupate și anexate ilegal.
Palestina nu există sau (altă dezbatere dificilă) nu mai există, dar ar exista totuși două motive pentru a o recunoaște. Unul este că ea există în mod implicit, întrucât Cisiordania, Gaza și Ierusalimul de Est sunt, în dreptul internațional, teritorii palestiniene ocupate și nu mai este timpul să trecem cu vederea acest fapt.
Ocupată de Israel, Palestina există și, întrucât pacea durabilă nu poate fi atinsă decât prin coexistența a două state, este urgent să se afirme acest lucru în mod clar, recunoscând unul dintre aceste state care încă nu există.
Odată ce acest lucru va fi realizat, negocierile de pace care se vor relua într-o zi vor putea viza direct chestiunile de securitate, trasarea frontierelor Palestinei și amplasarea capitalei sale, și nu recunoașterea acestui stat, care va fi deja dobândită.
A recunoaște Palestina nu înseamnă „a acorda un avantaj Hamasului”. Înseamnă a obliga palestinienii și israelienii să-și asume responsabilitățile, renunțând unii la Palestina mandatară și ceilalți la Israelul biblic. A recunoaște Palestina nu înseamnă a lua partea unora împotriva celorlalți, ci a ieși dintr-un status quo mortal și a deschide calea către coexistența a două state, către singura soluție posibilă a acestui conflict secular.
Se încarcă comentariile...
