A început bucuria!
0Grozav mod de a începe Festivalul, cu Rapsodia lui Enescu, şi cu un dirijor energic, euforic, gata parcă să se prindă într-o horă imaginară în mijlocul scenei – sau să joace cu foc Căluşarii, în curtea lui Tudor Bălosu.
Desigur, acestea sunt detalii care ţin de receptarea jocului dirijoral – multora, Kristjan Järvi le-a amintit de Celibidache – dar adevărul e că acest dirijor estoniano-american, de 43 de ani, a cucerit şi orchestra, şi corul, şi sala, aşa că o mare de oameni l-a aplaudat, la final, în picioare.
Şi mai e ceva: e o minunăţie acest Sibelius – Concertul pentru vioară şi orchestră în re minor op. 47 – şi-a fost cu adevărat un privilegiu să-l ascultăm, în seara inaugurală a Festivalului, într-o interpretare impecabilă: Sarah Chang şi Orchestra Română de Tineret. Desigur, pe lateralele sălii – aceeaşi Sală a Palatului pe care o blagoslovim la fiecare doi ani, şi tot cu ea rămânem – vioara s-a auzit încet, înfundat. Şi tot pe laturi auzi şi fermoare care se trag, pastile care se desfac cu greu din înveliş, oameni care se foiesc printre perdelele lungi, grele, de la intrări – dar, cu timpul, cu fiecare Festival, urechea devine selectivă: micile fâşâieli devin doar zgomote de fond, iar tu auzi doar vioara, vezi doar bucuria.
Şi adevărul e că Sarah Chang a fost imperială la Bucureşti; iar cu intrarea ei pe scenă, un punct de atracţie strălucitor (şi la propriu, dar mai ales la figurat), dirijorul Kristjan Järvi a trecut, cu bună ştiinţă, desigur, în plan secund. Un ansamblu care a funcţionat ca uns în concertul de deschidere – orchestra, solista, corurile, dirijorul, şi care i-a făcut şi pe cei mai cârcotaşi dintre cârcotaşi („De ce începem cu o orchestră românească festivalul?”) să predea armele, să se declare învinşi.
Unora, cu urechi îndelung exersate şi cu experienţă temeinică de Festival, concertul acesta le-a amintit de altele şi mai şi. Doamna de pe scaunul de lângă rememorează cu nostalgie: „Totuşi, cea mai bună interpretare a Concertului pentru vioară de Sibelius rămâne, după mine, cea a lui Henryk Szeryng la Ateneu”. O paranteză pentru necunoscători: Szeryng a fost un violonist şi compozitor polonez, naturalizat mexican, care şi-a făcut debutul solo, la 6 ianuarie 1933, cântând Concertul pentru vioară a lui Brahms, cu Orchestra Filarmonicii din Varşovia, sub bagheta dirijorului român George Georgescu.
Ne întoarcem la poveste: „La vârsta mea, am prins multe Festivaluri. Eram şi eu studentă pe-atunci, iar Szeryng venea foarte des la Bucureşti; şi era multă, multă lume, se stătea şi în picioare... Iar el avea acest obicei: înainte de a începe, se uita prin sală, vedea unde sunt locurile goale şi începea: tu aici, tu aici... Foarte nostim”. Râde şi continuă – iar eu mă bucur că am un asemenea companion, cu istorii colorate din viaţa Festivalului: „Dar mi-a plăcut foarte mult dirijorul acesta, Järvi, în timpul Rapsodiei. Parcă era la un concert rock, a fost foarte simpatic”. Şi-apoi regretul: „Noi am rămas, de-atâţia ani, cu nenorocita asta de sală. Nu cred că mai prind eu în timpul vieţii una nouă. Pe de altă parte, nici nu-i musai să construiască una nouă, s-o refacă pe-asta! Să îmbunătăţească acustica, să schimbe pluşurile astea antice!” – şi loveşte, cu mâna mică, spătarul scaunului din faţă. Cum pauza e pe cale să se încheie, revenim la sentimente mai bune: „Foarte bine ales programul din seara asta: Rapsodia, Sibelius şi-acum Carmina Burana... Foarte popular”.
Corul Filarmonicii „George Enescu” atacă în forţă debutul „Carminei Burana”, de Carl Orff – şi un băieţel blond şi creţ, de 5-6 ani, intră exact în acest moment în sală, cu mâinile la urechi. În pantaloni scurţi, din stofă, cu cămaşă albă, vestă şi ghetuţe, acest foarte tânăr spectator se va împrieteni însă repede cu partitura şi va rămâne în picioare, alături de tatăl său, până la finalul concertului. Un lucru e cert: „Carmina Burana” e un hit – iar aceia dintre voi care nu ştiţi decât faimoasa parte de început, „O Fortuna”, utilizată şi răsutilizată, faceţi-vă un bine şi ascultaţi şi restul. O să-mi mulţumiţi. Iar eu îi mulţumesc dirijorului acesta entuziast, care a imprimat orchestrei şi corului un ritm fenomenal.
Cu gesturi largi, explicite (tu faci asta, tu cealaltă), cu joc de picioare (şi nu, aceasta nu e o metaforă, şi cu-atât mai puţin una fotbalistică), Kristjan Järvi a dirijat cu tot corpul – şi a primit un răspuns pe măsură. Iar chimia extraordinară de pe scenă a fost evidentă, sunt sigură, până pe ultimul rând al Sălii Palatului. Astfel că, după ultimele acorduri ale compoziţiei lui Orff, toată lumea s-a ridicat – aproape ca la un semn – în picioare; un răspuns spontan, de mulţumire. Iar Järvi, întocmai ca un star rock, a dirijat până şi ropotele de aplauze, pe care le-a cerut, cu un gest scurt, autoritar, al mâinii, şi cu un zâmbet larg, întins pe toată faţa. Iar noi – asemenea orchestrei, asemenea corului – ne-am supus. Your wish is our command, Mr. Järvi.
Poveştile ediţiei 2013
Întrebarea Luizei
O simfonie a musculaturii şi Bucureştiul, oraş al contrastelor
Radu Lupu, la Ateneu, şi-un val de recunoştinţă şi de entuziasm
Se încarcă comentariile...
