★ (1947 – 2016)

În mod surprinzător pentru cineva fără persoană fixă şi cu totul necuvenit pentru un extraterestru, David Bowie a murit. O mulţime de critici, fani şi ziarişti cred sau susţin că David Bowie s-ar fi născut pe 8 ianuarie 1947, sub numele David Robert Jones, în Brixton, un cartier din sudul Londrei şi că ar fi murit, pe 10 ianuarie 2016, la New York.

În acest răstimp, Bowie ar fi făcut muzică pop, jazz, cabaret, avangardă,electro, minimalistă, uşoară, heavy, blues, disco şi altele care abia urmează să primească nume. Ar fi înregistrat 25 de albume şi ar fi consumat producţia de cocaină pe unul din anii mai bunicei ai Columbiei. Ar fi avut acces nelimitat la spiritele lui Sinatra, Brel, Dietrich, Presley şi Lennon. Şi mai ce? Oho!

Unii vorbesc de legături private cu un anume personaj duhnind a sulf. Alţii îl bănuie de încurcătură de sex şi cred că sub costumele de gangster spilcuit, de maestru kabuki sau sub giaca de rebel se ascundea, nu tocmai în taină, un androgin. Ridicol! Să închidem ochii şi să privim mai atent!

A vorbi despre Bowie înseamnă a vorbi despre altcineva. În temeni muzicali şi vizuali Bowie e sau pare orice: clown, impostor, magician, escroc, divă, profet. La începutul anilor ’70, Bowie a sedus şi fanatizat o audienţă enormă care a crezut că ascultă un idol pop (album - Space Oddity). După cîţiva ani, acelaşi public, trimis în transă depresivă de un album ca Station To Station, a rămas convins că ascultă un Artist Damnat. Peste un an, cu Low, Bowie era un Poet Experimental Decadent. La mijlocul anilor ’90, pe Outside, Bowie năpîrlea dezinvolt şi se îmbrăca în Avangardist Demonic. Acum trei ani, Bowie reapărea din culise şi, cu The Next Day, făcea turul tuturor melancoliilor, încoronat ca Rege al Romanţei Postelectronice. David Bowie a fost, pe rînd, de toate. Doar artist a fost simultan şi fără încetare.

Adevărul despre Bowie e atît de evident încît e de-a dreptul invizibil: un creator aberant ca toţi creatorii blestemaţi cu darul de a ghici în mijlocul unei lumi oarbe şi de a corci orice cu orice, plus rima la urmă. Restul e hazard pur. Dacă vremurile sînt moderne, ghicitorii şi corcitorii amintiţi se văd ca Picasso, se aud ca Bowie şi se citesc ţinînd cartea cu susul în jos ca în cazul lui Ionescu sau Platonov şi Harms - doi ruşi obscuri, profunzi, imposibili şi traduşi în româneşte.

Bowie a fost ultramodern dar asta nu înseamnă nimic. Tot nimic e şi obsesia comentatorilor care insistă lubric asupra lui Bowie ca promotor sexual, homosexual şi transexual. Prostia acadermică fiind inegalabilă, distinşii exegeţi n-au înţeles că au fost duşi de nas. Plictisit de atîtea focuri pe lîngă, Bowie s-a declarat în derîdere heterosexaul ascuns. Parada infinită şi cameleonică a lui Bowie e o iluzie ironică şi nu un spectacol cu adresă şi mesaj. Un mare artist nu îmbrăţişază cauze ci se amuză trist, comentînd cu băşcălie vizionară patimile şi micimea modelor şi mulţimilor. Destul, însă, cu  argumentele intelectuale contra  intelectualilor. Mai importantă e fiinţa ultimă din spartele artistului.

Înainte de toate şi peste orice, David Bowie a fost englez. Una din fiinţele care, crescute în inversionismul înnăscut al acestui neam, a devenit ce pot deveni numai englezii: o sumă agreabilă, perfect normată şi rece de contradicţii prietene. Ca orice englez, Bowie a fost, deci, un excentric profund conservator, un exuberant rece ca o flamă de sudat îngerii Nordului şi, minune rareori atinsă, un popular ermetic. Muzica nesfîrşit haşurată a lui Bowie e unul şi acelaşi cîntec resemnat, rebel, fals cu bună ştiinţă şi strivit, în ascuns, de drama singurătăţii. De altfel, în viaţa privată, marele anormal Bowie era un domn cu maniere impecabile şi accent educat.  

O singură dată şi doar o singură dată s-a stins toată instalaţia de lumini sufleteşti şi s-a năruit palatul-criptă al marelui Bowie, sultan peste blazări şi luxuri fără număr. Iar asta ne interesează direct.

Era în 1987, la Berlin. Bowie concerta la doi paşi de Zid. A început să cînte Heroes. Un cîntec nenorocit despre cum poţi fi tînăr şi puternic o dată şi gata. Un cîntec scris cu 10 ani mai înainte, tot la Berlin, unde Bowie sosise pentru exorcizare sau, în termeni medicali, pentru a scăpa, mental, de prietenul purtător de sulf şi, fizic, de halucinaţiile îngrăşate cu cocaină.

Din clipa în care Bowie a început să cînte Heroes, de celalată parte a Zidului s-a auzit vocea sclavilor. Mii de tineri RDGişti, copii prizonieri ai comunsimului, l-au însoţit pe Bowie vers cu vers, din ţarcul în care trebuiau să trăiască pentru a da glorie şi suflete moarte comunismului. Ce a simţit, pe scenă, Bowie, dracul gol, cu cască de gel, ochi de strigoi şi sînge rece de englez? O spune chiar el, într-un interviu fără gardă: „ Am început să tremur! Aşa ceva n-am mai trăit şi nu voi mai trăi! Ori de cîte ori îmi amintesc, mă îneacă plînsul!”. A doua zi, la concertul de închidere, pe scenă a urcat grupul Genesis. Altă muzică, aceaşi situaţie. Miliţia n-a mai rezistat. A împrăştiat sclavii cu tunuri cu apă şi a făcut 200 de arestări. După o săptămînă, în acelaşi loc, Ronald Reagan a spus privind în ochii URSS: dacă vreţi pace, dărîmaţi Zidul! Restul se cunoaşte. A fost singura dată cînd David – aici, familiaritatea e obligatorie - s-a abătut prin lume. A fost singura dată cînd s-a simţit mic, uman şi copleşit. Vocea neştiuţilor din spatele Zidului l-a lăsat fără mască şi glas.  

După care, s-a întors la ale lui. La magie fără aere, la scepticism briliant şi la dispreţ spumos pentru clişeu. A murit, la New York, aşa cum a comandat: setos de anonimat şi pus într-o urnă. Cu două zile înainte de moarte, a lăsat în urmă o capodoperă înfricoşătoare: Blackstar. Un album - poem sinistru despre sfîrşit, susţinut de clipuri video de estetică funerară, cu imagini culese dintr-un Orient apocaliptic, saturat de negura violenţei şi versuri de carbon despre ziua execuţiei, despre Lazăr şi despre o lumînare care arde şi veghează singură. Şi o pereche de versuri cu ultima mărturisire: „Nu sînt o stea pop/ Sint o stea neagră!”