15 noiembrie 1987 – strigătul întrerupt

La 15 noiembrie 1987, muncitorii de la fabrica de autocamioane din Braşov s-au revoltat împotriva sistemului politic condus de Nicolae Ceauşescu. Represiunea care a urmat, a arătat că regimul de la Bucureşti era încă stăpân pe situaţie, fapt care nu s-a întâmplat în 1989

În noaptea de 14 spre 15 noiemnbrie 1987, în schimbul III la fabrica de autocamioane din Brasov, muncitorii au decis sa faca o greva, din cauza conditiilor grele de trai impuse de austeritatea regimului comunist, care contrasta enorm cu  binefacerile ”epocii de aur”. Lor li s-au alăturat şi cei intraţi la schimbul I, precum şi muncitori din alte uzine, întrucât Braşovul era un centru puternic industrializat (se produceau avioane, autocamioane, tractoare, componente mecanice).

            Dimineaţa de 15 noiembrie 1987 i-a găsit pe muncitori în marş spre clădirea Comitetului Judetean de Partid, adică locul care reprezenta puterea comunistă în teritoriu. Muncitorii au asaltat clădirea, după ce li s-a refuzat dialogul cu autorităţile din conducerea judeţeană de partid. Sediul a fost devastat, portretele lui Ceauşescu arse, stema partidului furată, s-au împărţit alimente s-au scandat cereri de îmbunătăţire a condiţiilor de trai, au fost atacaţi reprezentanţii politici, în ziua, care ca o ironie a istoriei, erau alegeri pentru conducerea locală, adică o zi de duminică, de petreceri şi bucurie faţă de ”cuceririli socialiste”.

            Totuşi, regimul dictatorial, în ciuda ”palmei” trase sistemului informativ al Securităţii şi Miliţiei a rezistat, mişcarea fiind reprimată brutal. În cursul revoltei, agenţi sub acoperire au înregistrat deja pe peliculă de film aspectele esenţiale care au format rechizitoriul Procuraturii. În ciuda eforturilor disperate ale autorităţilor de a se ascunde în exterior dimeniunea acţiunii, în Occident s-a aflat, pentru că existau la acea dată reprezentanţi economici în fabrici ai statelor socialiste, dar şi agenţi ai reprezentanţelor diplomatice acreditaţi la Bucureşti. Românii au aflat de revolta de la  Braşov, în special de la ”Europa liberă”.  Din cei peste 300 de anchetaţi, 61 au fost condamnaţi (Sentinţa penală nr. 2823 din 3 decembrie 1987 dată de Judecătoria Braşov: ”ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, conform art.321, alin.2 Cod Penal,  pedepsele fiind  cuprinse între 6 luni şi 3 ani, la care se adăuga desfacerea contractului de muncă, cu art.130, privitor la indisciplină-http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/brasov-1987-agentii-stasi-raporteaza-revolta ) sau li s-a impus domiciliu forţat în alte zone ale ţării, 17 oameni au fost anchetaţi şi eliberaţi, iar 6 studenţi exmatriculaţi şi deportaţi. Asprimea pedepselor a fost limitată de apelul comunităţii internaţionale, care i-a impus lui Ceauşescu să nu încuviinţeze sentinţa cu pedeaspa capitală, ameninţând cu sancţiuni severe, d ecare într-un fel Ceauşescu şi aşa marginalizat, inclusiv de moscova perestroikistă se temea.

            Încă de pe 16 noiembrie, autorităţile ”curăţaseră” urmele revoltei. Vârtejul care a urmat la nivel înalt a determinat ca pentru încredinţarea lui dictaorului că la Braşov fusese o provocare instrumentată de ”agenturili străine”, acesta să facă o vizită de lucru, un an mai târziu. Securitatea şi-a făcut ”temele”, ”tovarăşii constructori de autocamioane”, cărora li s-a adresat ”tovarăşul” fiind în realitate muncitori de la întreprinderi de unde nu proveneau protestatari, securişti infiltraţi, îmbrăcaţi în salopete cu sigla fabricii de autocamioane.

            Nu îmi propun să dau aici nume de călăi şi de victime, de controversele apărute ulterior pe seama unora dintre anchetatori care au ajuns să ocupe după Revoluţie posturi cheie. Vreau doar să cinstesc memoria celor care atunci au avut curaj, a celor care le-au fost alături, a celor care au murit, care au fost afectaţi, a celor care au trăit atunci.

            Vreau doar să spun că Braşovul a fost un strigăt întrerupt, dar care a arătat românilor şi lumii întregi că ”se poate”, că Securitatea, Miliţia şi alte organe opresive sunt slabe, deşi în contexte izolate puteau restabili controlul.

            Amăgit de vizita din 1988 de la Braşov, de ”realegerea” din 1989, Ceauşescu aluneca tot mai rapid pe panta istoriei, către sfârşitul care a venit în 1989.

            Au trecut de atunci 25 de ani, adică exact cam cât a condus Ceauşescu România. Acei oameni care au luptat în 1987, fie au plecat dintre noi, sunt fie pensionari, fie în pragul pensiei. Copiii lor sunt maturii de azi ai României. Acest sfert de secol a fost unul greu. Industria de la Braşov care supravieţuia din greu atunci, după revoluţie a fost distrusă de incapacitatea guvernelor de după 1990 de a găsi soluţii, de uzura tehnologiilor, de lipsa pieţei de desfacere.

Îmi aduc aminte că prin anii 2000, la Braşov se striga: ”Vrem să facem camioane nu să murim de foame”. Atunci a reapărut stema furată în 1987, s-a spart din nou sediul Prefecturii (reprezentanţa guvernamentală în teritoriu), jandarmii au fost loviţi cu pietre. Ulterior, Armata, Jandarmeria, Poliţia ar fi solicitat o comandă de autocamioane, dar cu o picătură de zahăr nu îndulceşti o mare sărată.  Poate turismul, îmbunătăţirea situaţiei României după aderarea la UE din 2007 să mai fi detensionat lucrurile.

Totuşi, acest bine relativ de azi nu putea fi posibil de acel strigăt din 1987. Ca să-l parafrazez pe Eminescu, în poezia  La Steaua, strigătul întrerupt atunci a depăşit barierele, ajungând până la noi, cei de azi.