15 ianuarie: un pumn de virgule

„Caramitru a scos şi a pus virgule din poezia lui Eminescu, a împrăştiat puncte de suspensie, a îndrăznit semne de exclamaţie şi desenat cutremurătoare semne de întrebare.“ FOTO evz.ro

De la o vreme, „să taci” despre Eminescu este un fel de strategie pentru a nu fi catalogat drept un intelectual patetico-naţionalist. Exaltarea stridentă şi limbajul de lemn la superlativ, practicate grotesc, sunt, în parte, explicaţia tranşeelor săpate în jurul lui Eminescu în discursul public.

A devenit de bon ton să nu te împăunezi cu Eminescu, să nu-l amesteci în toate sosurile, să nu-l consideri cel mai cel, ba să-l denigrezi niţel, să-l taci,  în cele din urmă.

Cum să ne aşezăm într-o normalitate în relaţia cu Eminescu? Am să convoc ceva amintiri şi un episod recent.

La universitatea ieşeană de Litere a funcţionat cîţiva ani o „catedră Eminescu”. Neuitatul profesor Dumitru Irimia ne strîngea în cîte o după-amiază în jurul poemelor eminesciene într-un fel de cenaclu literar absolut, în sensul că desfăceam acolo nu limba poeţilor în iarbă cum ne închipuiam a fi, ci limba română în toate virtualităţile ei poetice. Nu spunea lingvistul Eugen Coşeriu că nu limbajul poetic este cel care se abate de la norma literară, ci limba standard, norma, este o abatere, o împuţinare a limbii poetice care conţine toată creativitatea de care e în stare sistemul? Acelaşi profesor, cu majusculă, ‒ Dumitru Irimia ‒ a coordonat apoi colosala muncă în jurul „Dicţionarului limbajului poetic eminescian” şi acelaşi profesor, cu majusculă, a bătut ani de zile la uşile diverselor instituţii şi mai apoi ale bancherilor căutând bani pentru a organiza Colocviul Naţional Studenţesc Mihai Eminescu, pe care l-a păstorit mai bine de trei decenii. O dată pe an, în mai, veneau studenţi, tineri cercetători şi profesori din toate centrele universitare şi-l interpretau împreună pe Eminescu, fără exaltare, cu luciditatea unor „atei” ai limbii române înţeleasă în adîncimile ei. Veţi spune că e o normalitate academică, universitară, ştiinţifică. Fie. (În cazul profesorului Dumitru Irimia normalitatea era excelenţa.)

Tot «nesuferitul» Cioran îl întreba, pe Noica, retoric şi maliţios: «Cum oare a fost posibilă o apariţie ca a lui într-o ţară aşa de nevertebrată ca a noastră?»

A doua amintire pe care o convoc – la fel de dragă – se referă la oamenii care îl citesc pe Eminescu fără să fie legaţi de un cadru universitar, literar, de profesie. Lucram la TVR Iaşi şi, în anul Eminescu, începeam emisiunile cu câte un citat din manuscrise. Era ca şi cum apăsam pe o coardă nevăzută. Primeam la redacţie zeci şi zeci de scrisori cu poezii de Eminescu, copiate de mână, pagini întregi aşternute cu răbdare, într-un splendid exerciţiu de caligrafie gratuită, o reverenţă liberă, de cititor care nu mai are nimic de adăugat la numele poetului maltratat de superlative.

Recent, pe scena Palatului Béhague, ICR Paris a organizat de „Ziua Culturii Române” un eveniment în jurul lui Eminescu, numai pentru români. (Nu-i scria oare Cioran, fratelui său, că „ruteanul ăsta a dat un rost seminţiei noastre. Din nefericire pentru noi este intraductibil. Ce noroc şi totuşi ce nenorocire. Un popor condamnat la izolare”? Şi tot „nesuferitul” Cioran îl întreba, pe Noica, retoric şi maliţios: „Cum oare a fost posibilă o apariţie ca a lui într-o ţară aşa de nevertebrată ca a noastră?”).

Pe scena românească de la Paris cercetătorul Nicolae Georgescu a prezentat ediţia critică a volumului „Mihail Eminescu ‒ Poesii” pe care a îngrijit-o şi publicat-o, în 2012, la Editura Academiei. După o cercetare de 20 de ani în jurul singurului volum de poezii tipărit în timpul vieţii poetului, care a cunoscut 11 ediţii succesive numai sub îngrijirea lui Titu Maiorescu, Nicolae Georgescu ajunge la concluzia că arhitectul ediţiei princeps din 1883 este chiar Eminescu, şi nu Titu Maiorescu. Cercetătorul confruntă nenumăratele ediţii ulterioare cu textele poeziilor apărute în „Convorbiri literare“ şi repune la locul lor virgule, apostrofuri, termeni regionali, pentru a reface „voinţa auctorială” şi a restitui „încatenarea de sensuri” pe care poetul ar fi vrut-o. Din 1883 şi până astăzi cam o mie de virgule ar fi migrat, văduvind textul de sensuri şi subtilităţi. „În privinţa coperţii, numele Veronicăi Micle este aici încifrat, e o scriere staganografică pe care o descifrezi dând primul bronz la o parte şi găsind numele ei”, afirmă deopotrivă Nicoale Georgescu.

I-a urmat pe scenă, ceva mai tîrziu, Ion Caramitru cu recitalul „Geniu pustiu”. Ce negoţ cu poezia lui Eminescu! Ce hermeneut! Caramitru a scos şi a pus virgule, a împrăştiat puncte de suspensie, a îndrăznit semne de exclamaţie şi desenat cutremurătoare semne de întrebare.

Cum să ne aşezăm într-o normalitate în relaţia cu Eminescu? Să-l citeşti şi atât? Să-l cauţi, dacă vrei, pînă la virgule? Să-l rosteşti, cu talent, potrivit rostului limbii române şi al gîndirii de care e capabilă?

Nu am un răspuns definitiv. Dar am o certitudine binefăcătoare: fără poezia lui Eminescu, 15 ianuarie n-ar fi decât o zi obişnuită.