Misterele căluşului, jocul fascinant cu origini păgâne. De ce mutul este lider incontestabil al cetei, cu puteri şamanice

Căluşul, jocul popular intrat de ani de zile şi în patrimoniul UNESCO, fascinează dintotdeauna, cetele de căluşari fiind urmărite cu sufletul la gură peste tot. Dacă astăzi este mai mult un spectacol, în vechime căluşul era un ritual, mutului, liderul incontestabil al cetei, atribuindu-i-se puteri supraomeneşti.

Intens studiat de specialişti, apreciat pe orice scenă şi, în anii din urmă, „practicat“ la scară mare, ansamblurile de căluşari înmulţindu-se simţitor în judeţul Olt, judeţ cu trei puternice vetre căluşăreşti,  căluşul a suferit transformări imense, unele nedorite.

În vechime se joca doar în perioada Rusaliilor, căluşarii funcţionând după reguli nescrise, dar cu valoare de lege. Mutul, personajul cu mască  (coarne de capră şi faţă de om), şi care astăzi prea rar se mai întâlneşte, avea de departe cel mai important rol, ne dezvăluie profesorul coregraf Nichita Dragomira. Alături de vătaf acesta strângea ceata, iar sub supravegherea lui căluşarii depuneau jurământul, în seara zilei de sâmbătă, dinaintea duminicii Rusaliilor, la apusul soarelui, sau în dimineaţa de Rusalii, la răsăritul soarelui.

Chiar şi cu privire la jurământ, spune coregraful, sunt controverse, ceea ce vedem astăzi pe scenă, anume jurământul rostit, fiind departe de practicile căluşului autentic. „Astea sunt bazaconii, cu jur pe steag, jur pe nu mai ştiu ce! În primul rând că membrii cetei nu aveau cum să jure, gândiţi-vă că jurământul se făcea în gând, pentru motivul simplu că în gură aveau usturoi şi pelin, două elemente extrem de importante“, ne lămureşte Nichita Dragomira. Jurământul depus, care era un legământ că, printre altele, nu vor rupe ceata timp de trei ani şi că vor asculta de vătaf, avea o valoare extraordinară. Membrii cetei dormeau, pe perioada celor şapte zile cât jucau căluşul, în casa vătafului, spre a fi feriţi de ispita de a se atinge de femeia lor (lucru interzis în acest interval),  sau de a pleca din grup.

Mutul, în permanentă antiteză cu vătaful, era cel care stabilea la ce gospodar se joacă, în funcţie de cât era acesta dispus să plătească se hotăra şi cât se joacă şi cum se împart banii. Tot el îndeplinea rolul „comisiei de etică“, în cazuri de indisciplină hotărând cum se pedepsesc căluşarii.

Intrat în curte, mutul trasa un cerc ritualic, în interiorul căruia căluşarii jucau şi unde nu avea voie să pătrundă nimeni, în afara membrilor cetei. Hora care se încingea la final era organizată în jurul acestui cerc ritualic. Prestaţia mutului era un adevărat act de teatru popular. Pentru că în această perioadă nimeni nu-l putea trage la socoteală, mutul spunea pe şleau lucruri pe care le ştia tot satul, dar nu le putea rosti. Acesta este unul dintre motivele pentru care, în perioada comunistă, a fost cel mai prigonit dintre personaje.

În curtea celui dispus să primească „cu căluşul“ mutul descânta pelinul, lâna, drobul de sare şi apa puse la dispoziţie, elemente care ulterior erau folosite în diverse momente pentru a tămădui animalele din curte, a lecui „de urât“, a ţine departe spiritele rele. Tot mutul descânta pe cel „luat din căluş“, folosindu-se de apă „ne-ncepută“ adusă într-o oală de pământ, usturoi şi pelin. Aceeaşi apă folosită la descântec avea puteri tămăduitoare pentru animale: boii nu sângerau, puii nu făceau gălbează etc.

„Probabil faptul că oamenii credeau cu tărie în puterile mutului îi făcea să se vindece, era rolul autosugestiei. Întregului ritual i se atribuiau puteri supranaturale. Copiii erau purtaţi în braţe de căluşari în hora de final, să nu se-mbolnăvească, prezenţa căluşului era o garanţie că în curtea gospodarului se vor întâmpla peste an numai lucruri bune. Acum, jocul a suferit foarte multe transformări de-a lungul timpului, unele mai bune, altele mai rele. Încet-încet ţăranul dispare, dar apare fermierul, spiritualitatea rămâne. Nu se va mai descânta de-acum să nu se-mbolnăvească boii cu care ţăranul lucra ogorul, ci să nu se defecteze tractorul sau combina. Mutul, din păcate, va dispărea, pentru că dispare magia, nimeni nu mai crede în rolul şamanic al acestuia. Astăzi foarte rar mai apare mutul în jocul de căluş, jocul de căluş în sine a devenit foarte comercial, încât e impropriu să spunem, când prezentăm un moment pe scenă, «Şi acum, căluşul!», pentru că e vorba de fragmente de căluş, obiceiul în sine înseamnă altceva, presupune toate momentele, de la dezgropatul căluşului, jurământul, perioada în care se joacă şi terminând cu momentul în care se îngroapă“, mai spune coregraful Nichita Dragomira.