„Musca veninoasă“, insecta care a băgat spaima în românii de odinioară. Zbura în roiuri şi era aproape imposibil de stârpit
0Muştele columbace sunt insecte dăunătoare care îşi aveau habitatul numai în partea de sud-vest a României. În funcţie de zonă, insectele erau cunoscute sub mai multe denumiri, precum: muşte rele, muşte veninoase şi muşte otrăvitoare.
Istoricul reşiţean Mircea Rusnac a cercetat fenomenul şi vechile scrieri care fac referire la această plagă a Banatului.
“Una dintre primele şi cele mai complete prezentări ale muştei columbace a fost făcută de savantul veneţian Francesco Griselini, care a trăit o bună perioadă în Banat şi a avut prilejul să studieze atent insecta în cauză. El i-a consacrat un întreg capitol, ultimul, din cunoscuta lucrare Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, publicată în 1780”, arată Rusnac.
Acesta spune că Griselini descria această muscă nefiind mai mare decât un ţânţar. Ea îşi trăgea numele după cel al unui castel de pe malul drept, sârbesc, al Dunării (Golubac). Conform credinţei populare, ea s-ar fi născut în anumite peşteri de pe mal. Zbura în roiuri foarte întinse, care semănau cu nişte nori groşi de fum sau cu coloanele de aburi care se ridică de pe suprafaţa mării. Aceste roiuri apăreau în intervalul 20-25 aprilie, apoi din nou în a doua jumătate a lunii mai, uneori ceva mai devreme sau mai târziu. În toamna anului 1776 un asemenea roi a fost observat chiar şi la Timişoara, timp de două zile. Roiurile puteau fi împrăştiate numai de ploi şi de vântul puternic. Dacă însă primăvara şi începutul verii erau secetoase şi băteau vânturi blânde dinspre răsărit, stolurile se răspândeau în zonele Orşova, Palanca Nouă, Mehadia şi Vârşeţ.
“Ele atacau în număr foarte mare animale domestice precum boi, vaci, oi, capre, cai şi porci. Animalele încercau să scape prin sărituri disperate şi lovituri de coadă. Însă părţile corpului lipsite de păr, precum pieptul sau bărbia, le erau acoperite într-o clipă de aceste insecte, care se fixau acolo temeinic şi apoi pătrundeau în nări şi urechi, în jurul ochilor şi în deschizăturile organelor genitale ale animalelor de ambele sexe (mai ales la vaci). Durerile provocate erau cumplite, fiind exprimate prin răgete, mugete, guiţări, nechezări, behăiri şi prin fugă nebună, chiar prin aruncarea în apă. Animalele mureau ori în timpul atacului, ori la 3-4 ore după aceea sau cel mai târziu în cursul nopţii următoare”, arată Rusnac, care spune că ţăranii secolului al XVIII-lea aprindeau focuri mari de paie când apăreau insectele, iar locurile de pe corpul animalelor unde se puteau aşeza acestea erau umezite cu o fiertură de pelin. Muştele erau alungate de fum şi de mirosul de pelin. Iar animalele, împinse de instinct, se adunau în jurul focului pentru a se apăra mai bine de aceste muşte.