Oracolul anilor '80, străbunicul Facebookului. Cum era „share-uit” caietul de amintiri, fără ştirea părinţilor

Adolescenţii anilor 80-90 nu aveau Facebook, nu aveau internet, nu aveau telefoane mobile, dar chiar şi aşa reuşeau să-şi transmită mesaje secrete, codate fără ca părinţii sau profesorii să afle despre micile lor escapade sau despre iubirile lor ascunse.

Până să apară reţelele de socializare, Oracolul era must-have-ul liceanului de acum treizeci de ani. Un caiet banal, cu coperţi solide, în care prietenii şi colegii de clasă îşi mărturiseau sentimentele, povesteau experienţele sau pur şi simplu scriau mici texte, poate chiar citate ale unor autori cunoscuţi, de genul celora care acum sunt share-uite pe Facebook.

 Tehnica nu ajuta liceanul anilor 80 să-şi facă fotografii pe care să le arate colegilor de şcoală. În lipsa acestora, se dezvoltase o adevărată reţea de „traficanţi” de reviste aduse din alte ţări de unde imaginile care li se păreau mai speciale, de regulă fotografii cu vedetele în vogă la acel moment, erau decupate şi lipite în Oracol.

O fotografie cu Sandra, Sabrina, CC Catch sau Modern Talking îţi asigura multe aplauze, like-urile de astăzi. Acum, aprecierea prietenilor virtuali - “followeri” ca să respectăm terminologia actuală – nu se mai obţine decât cu o fotografie realizată într-un colţ de lume exotic, într-un club exclusivist sau într-o companie aparte.

Până la urmă de unde vine această dorinţă exagerată de a se expune în public a adolescentului de ieri şi de astăzi, având în vedere că generaţii întregi de liceeni au apelat la tot felul de improvizaţii în primă fază pentru ca ulterior să profite de tehnologia avansată doar pentru a arăta şi altora ceea ce au ei sau ceea ce sunt ei.

Expunerea în public vine din nevoia de confirmare a calităţilor

Psihologii susţin că pentru cei care nu se folosesc de reţelele de socializare doar în scop comercial, totul se reduce doar la nevoia de confirmare dinspre lumea exterioară.

“Adolescenţii se află la vârsta căutărilor. Pentru ei nu contează decât să adune aplauze. Prin intermediul acestor reţele de socializare, prin această expunere ei nu fac altceva decât să caute confirmări ale unor calităţi pe care ei ştiu că le au, dar au nevoie să le recunoască şi ceilalţi. Nu este suficient ca mama să îi spună unei fete că este frumoasă, ea are nevoie de mai mult, de aprecierea tuturor. Şi asta îi dă un echilibru interior. Este vârsta la care adolescentul este în căutarea sinelui, este o etapă a formării, a emancipării. Până la urmă, aceste reţele de socializare şi chiar acel caiet de odinioară unde tinerii îşi scriau mesaje, nu reprezintă altceva decât o prelungire a realităţii.  Este o replică a vieţii de zi cu zi mai degrabă, decât un refugiu, un loc ascuns sau un loc de evadare pentru că cei mai mulţi nu sunt sinceri, nu-şi etalează adevăratele secrete, ba din contră păstrează măştile aşa cum o fac şi pe stradă”, spune psihologul Roxana Turtureanu.

Oracolul era “share-uit” în toată clasa

Oracolul anilor 80 funcţiona pe acelaşi principiu al facebook-ului de astăzi. La el nu aveau acces decât colegii de şcoală şi prietenii cărora proprietarul le permitea, le dădea “add”. Caietul circula, era share-uit, în clasă de la un coleg la altul.

Fiecare trebuia să răspundă la anumite întrebări tip, de genul: “ce actori îţi plac?”, “ce filme ai văzut?”, “ce muzică asculţi?”, “care este cartea preferată?” “care este profesorul pe care îl apreciezi cel mai mult” etc. Întrebări naïve, dar pe multe dintre acestea le regăsim şi astăzi în postările de pe paginile de facebook ale adolescenţilor.

"Când va bate vântul peste părul tău, să-ţi aduci aminte de numele meu"

 În afară de aceste întrebări, prietenii aveau ocazia să lase şi câteva mesaje personale în Oracol, unele dintre ele special concepute pentru proprietarul caietului, dar de cele mai multe ori se foloseau texte şablon, versuri simple, dar cu tâlc şi care au intrat în folclorul urban: “Când va bate vântul/Peste părul tău/ Să-ţi aduci aminte/De numele meu” ; “De vei iubi vreodată/Iubeşte numai unul/ Că de iubeşti mai mulţi/ Rămâi fără niciunul” ; “Fă-ţi de cap/De la cap/Pân’ la cap/Dar cu cap”; ”Nimic pe lumea asta/Nimic nu regreta/ Decât un singur lucru: copilăria” . Multe dintre aceste mesaje, poate uşor adaptate la prezent, le regăsim share-uite pe paginile de socializare, iar unele chiar au devenit virale.

 “Exact ca şi astăzi, din zecile poate sutele de prieteni, nu contau decât câţiva. Oracolul circula în toată clasa, din politeţe, dar importante erau mesajele venite din partea anumitor colegi de care proprietarul  acelui caiet era interesat în mod special. Şi astăzi se întâmplă la fel. Degeaba primesc sute de aprecieri de la prietenii virtuali, dacă cineva anume nu a dat like. Este firesc să se întâmple aşa. Nu prietenii adevăraţi, din viaţa reală postează mesajele cele mai frumoase, şi asta nu din răutate ci pentru că nu este nevoie de o nouă confirmare. Răspunsurile şi comentariile cele mai sofisticate vin din partea celor mai puţin cunoscuţi, care vor să certifice în felul acesta relaţia de prietenie”, explică psihologul Roxana Turtureanu.

Tradiţia Oracolului, de fapt un caiet de amintiri folosit în anii 80-90, mai ales în gimnaziu şi în primii ani de liceu, pentru ca adolescenţii să se cunoască şi să se apropie mai mult, s-a pierdut în timp, dar dorinţa de comunicare, de socializare este prezentă şi în zilele noastre.

Locul caietului cu coperţile mototolite de zeci de perechi de mâini, a fost luat de tabletă sau de telefoanele performante. La fel ca şi atunci, când caietul de amintiri era bine ascuns de ochii părinţilor şi un subiect tabu în casă şi acum, de pe contul de facebook al adolescentului, adulţii sunt excluşi. Este locul unde nu au acces decât cei ce pot înţelege frământările specifice vârstei de 14 ani.