Practici magice ciudate pentru alungarea ciumei. Cum îşi închipuiau românii şi alte popoare că arată cumplita maladie

În decursul istoriei, ciuma a secerat milioane de vieţi în cele trei valuri de pandemii. În secolul XVII, în satele româneşti se practicau ritualuri menite să alunge efectele cumplitei boli.

Ciuma bubonică, una din cele mai groaznice maladii care a secerat milioane de vieţi, s-a manifestat de-a lungul istoriei în veacurile VI, XIV şi XVII. Boala transmisă de bacteria denumită „pasteurella pestis“, prin muşcăturile puricilor de la şobolani infectaţi, se manifesta prin apariţia unor noduli limfatici inflamaţi, febră apatie şi delir.

În secolul al XVII-lea, Moldova a fost lovită grav de o epidemie de ciumă  favorizată de invazia insectelor de la începutul veacului. În anul 1612, întreaga Moldovă era plină de lăcuste, domnitorul de la vremea respectivă alegându-se cu porecla de Ştefan Lăcustă.

În studiul „Mitologie românească“ publicat în anul 1916 de folcloristul Tudor Pamfile sunt prezentate o serie de credinţe populare ale românilor despre ciumă. Născut în 1883 în comuna Ţepu (fostul judeţ Tecuci, în prezent judeţul Galaţi), Tudor Pamfile a fost scriitor, etnolog si folclorist, laureat al premiul „Neuschotz” al Academiei Române în anul 1909.     

În capitolul dedicat acestui subiect, autorul arată că în popor, boala avea o înfăţişare înfiorătoare: 

„Ciuma, pe care Macedo-Românii o numesc Puşcle, este ca şi Moartea <o babă urâtă de-ţi vine să-ţi iei lumea în cap>”

Tudor Pamfile arăta că prin unele sate se credea că ciuma are măsele în chip de bani şi se găseau la săparea comorilor. În consecinţă, despre aceşti bani se credea că nu era bine să fie însuşiţi, deoarece aduceau boala mortală.  

„Prin Bucovina se crede că Ciuma are un chip îngrozitor, adică un cap ca de om, coarne ca de bou şi coadă ca de şarpe, în al cărui vârf se află un ghimpe mare cu care înghimpă pe oameni şi îi umple de boală”, mai spunea folcloristul. 

Într-o altă zonă a ţării, îm judeţul Brăila, în credinţa populară ciuma era numită „boala turcilor” care nu mai reveniseră în zonă după plecarea lor de pe acele meleaguri. 

„…şi-o închipue ca o femeie cu capul gol, cu mici codiţe. Ciumile au mulţi copii, pe cari îi poartă în nişte cărucioare trase de dânsele. Cosind cu coasele, ca şi cum ar cosi pe câmp, cânii le simt şi latră la ele”

Tudor Pamfile spunea că în popor, Sfântul Haralambie era venerat pentru că era singurul care a învins ciuma. 

„Unul care nu s-a lăsat să fie înţepat, a fost Sf. Haralampie. Când Ciuma s-a năpustit asupra lui, el a prins-o, a legat-o cu lanţ greu şi a început să o chinuie, punând totodată stăpânire asupra ei, ca să nu înţepe pe oricine, va vroi dânsa, ci numai pe cine va îngădui Sf. Haralampie. De aici, mai toate povestirile despre Ciumă se leagă de numele acestui Sfânt”  

Românii alungau ciuma despuiaţi

În studiul amintit, Tudor Pamfile detaliază şi ritualurile magice pe care, în anumite sate, localnicii le practicau împotriva maladiei. Autorul citează din memoriile arhiepiscopului romano-catolic Marco Bandini (Codicele Bandinus), cel care, în 1646, observase cum obişnuiau românii să se ferească de ciumă. 

„Naţiunea română, cea ignorantă şi crescută în superstiţiuni, crede că cu acest meşteşug poate înspăimânta boala Ciumii care bântuie la hotarele Transilvaniei, ca să nu se încerce de a atinge margenile Moldovei”

Un ritual ciudat pentru alungarea ciumei, din secolul XVII, era practicat de femei şi bărbaţi dezbrăcaţi:

„...bărbaţi foarte demni de credinţă povestiră că într-o noapte obscură 10 fete bătrâne (în vârstă), despueate, alergară de mai multe ori împrejurul satelor, gesticulând cu săltături şi jocuri cu cântece, cari aruncau din mână beţe aprinse; acestora le ieşeau înainte 10 flăcăi tot despueaţi, înarmaţi cu lănci sclipitoare, salutându-se în tăcere unii pe alţii”

Explicaţia acestui obicei, conform autorului, era că de ruşine, ciuma nu îi va afecta pe oamenii dezbărcaţi:

„Făcând-o aceasta, Românii cred că Ciuma nu se va atinge de oamenii goi, ci va avea ruşine şi va cruţa pe acei de etate tânără. Şi nici era aceasta sfârşitul prostiilor, căci tot acei 10 goi într-o altă noapte traseră în acel loc un plug cu boi, brăzdând pământul în jurul satelor, pe cari flăcăi tot pe atât de multe fete îl precedau amestecându-şi cântecele cu râsul. Locuitorii înarmaţi cu ghioage stăteau cu faţa întoarsă înspre Transilvania, la brazdă, ca să se lupte în contra Ciumii”