Interviu Sorin Oprescu: „Nimic nu depersonalizează mai tare ca puşcăria, spitalul şi armata“

Nu nu ştiu dacă omul acesta e aşa cum pare. Ăsta e pasivul unei discuţii cu un politician. Am stat şi l-am ascultat pe primarul Capitalei o oră. Eu nu ştiu cum e. Pot să spun cum pare. Pare că e greu ca un om să se prefacă atât de bine.

Aşa cum pare că e greu ca un politician să semene atât de bine cu un om. Atât de bine, încât să pleci cu certitudinea că ăsta ar fi în realitate. Şi totuşi nu e imposibil.

Păreţi un om greu suportabil.

Sorin Oprescu Nu par. Câteodată chiar sunt greu suportabil pentru idioţi. Nu stau să mă cert cu oa­menii cu mintea odihnită.

La televizor cel puţin, discursul dumneavoastră pare tot timpul pe un fond nervos.

Poate că aşa sunt eu, mai reactiv. Depăşesc niş­te cutume comportamentale. Pentru că n-am fost conformist niciodată. Dar şi viaţa m-a obligat să fiu aşa. Dacă stăteam şi plângeam cu bolnavul de mână, mă aşezam şi plângeam lângă patul lui: „Iu­bitule, ai cancer!" şi-aşa mai departe, iar discursul meu nu era uşor cinic, pacientul n-avea încredere. Îmi zicea că nu vrea să se opereze. Siguranţa i-o dai prin vorbă şi prin faptele care preced întâlnirea. Aici n-ai ce să ascunzi. Chirurgii îşi ascund greşelile cu pământ. Arhitecţii, cu iederă.

Ce vă face pe dumneavoastră fericit?

Întotdeauna am ars pentru alţii. Maică-mea m-a învăţat ce-i ăla altruism. Şi mie, şi lui frati-miu ne-a lăsat lecţia asta. Şi azi o ştiu pe dinafară.

Dar ziceţi-mi, ca un om, nu ca un politician, n-aveţi momente de egoism?

Niciodată. La noi în casă nu s-a încurajat bârfa şi poate de-aia n-am avut parte de ceea ce se cheamă invidie. Coane, înţelegi că n-am fost invidios? Băi, tu ştii ce înseamnă să fii într-o şcoală unde era tot cartierul nomenclaturii? Erau copii de demnitari. Dar demnitari demnitari. Nepoţii lui Gheorghiu Dej, băiatul lui Ceauşescu şi-aşa mai departe. Ăş­tia aveau de cinci-şase ori mai mult ca noi. Şi nu vorbesc despre haine. Erau la modă motoretele, Vespele. Nu erau cu Ferrariuri pe-atunci. Dar ideea în sine, să nu simţi că te roade invidia... N-am avut, mă.

Care era diferenţa între dumneavoastră şi cei pe care i-am înşirat?

Erau mai dezinhibaţi. Nu dădeau doi bani pe re­gulile sociale.

Aveau mai multe gagici?

Dom'ne, aici s-ar putea să mi se pară că am min­ţit. Pentru asta îi cam invidiam. Aveau mai multe.

Dezumanizează medicina?

Eşti o mască. N-ai voie să arăţi că suferi că-l vezi pe ăla că suferă. Pentru că ăla nu e niciodată pri­mul. În viaţa ta de doctor, ai văzut doar suferinţă. Nimic nu depersonalizează mai tare ca puşcăria, spitalul şi armata. Toţi sunt chei, toţi merg într-un rând. Unii sunt îmbrăcaţi în haine de puşcăriaş, al­ţii în haine militare. La spital, toţi au pijamale.

CITEȘTE INTERVIUL INTEGRAL AICI