De ce părinții își proiectează visurile și neîmplinirile asupra propriilor copii. Sindromul „copilului împărat”

Ceea ce lipsește în relația copil-părinte este comunicarea sinceră și profundă, dar și înțelegerea, în special din partea adulților, în legătură cu nevoile reale ale micuților.

Psihologul Stelian Chivu este de părere că părinții trebuie să învețe să disocieze sentimentele pentru propriii copii de modul de comportament al acestora și să acționeze cu tact și răbdare pentru rezolvarea problemelor cu care micuții se confruntă.

„Este necesară comunicarea profundă între părinte și copil. Este o comunicare pe care, din păcate, copiii nu o înțeleg, iar părinții nu o cunosc. Vorbim de o comunicare la nivel spiritual, mental, emoțional și fizic”, explică specialistul.

Evoluția comunicării copil-părinți de la doi la 21 de ani

Potrivit studiilor de specialitate, copilul până la vârsta de doi ani are emisferele cerebrale echilibrate și comunică deschis cu propriii părinți.

De la doi la șaspte ani, copiii trec la o comunicare profundă cu părinții, care pentru ei devin un fel de Dumnezeu. De la șapte la 14 ani, comunicarea este influențată puternic de programele mentale preluate din familie, de la școală, anturaj și societate.

De la 14 la 21 de ani, copilul își formează personaitatea, cu specificul construit de propriul interior și de ceea ce preiau din exterior.

Tinerii între 28 și 35 de ani comunică profund cu propriii copii, sunt empatici și le înțeleg trăile, spune psihologul Stelian Chivu. Pe de altă parte, unii dintre ei au tendința să le transmită copiilor propriile vise, dorințele, neîmplinirile și traumele lor.

Între 35 și 42 de ani, o parte dintre adulți le transmit constant propriilor copii neîmplinirile și dorințele lor, în ideea ca acestea din urmă să devină o necesitate pentru ei.

„Un părinte de 50 de ani nu va înțelege un copil de un an”

Între 42 și 49 de ani, părinții, de regulă, nu mai au timp, răbdare și energie, iar unii dintre ei le transmit propriilor copii ca lucrurile să se întâmple acum, indiferent dacă acest lucru este posibil sau nu.

„Iată de ce un părinte de 50 de ani nu va înțelege un copil de un an care face boacăne. De partea adultului avem vârsta, experiența de viață, dar și oboseala, în timp ce de partea copilului avem energie, nerăbdare și dorința de a experimenta și cunoaște diverse lucruri”, susține psihologul Stelian Chivu.

Părinții și-ar dori, printre altele, ca propriii copii să fie cuminți și respectuoși, în timp ce micuții vor totul acum și aici. Sunt manifestări psihoemoționale neînțelese și nevindecate de părinți, pe care le manifestă apoi asupra propriilor copii.

Pe acest fond, există riscul ca micuții să dezvolte ceea ce în literatura de specialitate se numește sindromul „copilului împărat”, o tulburare de conduită ce se manifestă prin tendința de dominare și comportament tiranic față de părinți.

„Părinții au uitat ce fel erau când erau copii. În schimb, doresc ca propriul copil să se comporte ca și cum ar avea înțelepciunea și experiența de viață corespondentă vârstei lor. Evident, nu este posibil. Există și tendința să le ofere tot ceea ce le-a lipsit lor când erau mici, facilitând astfel manifestarea sindromului „copil împărat”, ceea ce va crea pentru copil un adevărat handicap când va deveni adult”, încheie psihologul Stelian Chivu.