Dilema bunicii: „Să te pup sau să te plesnesc?!“
0Încă de la opt ani şi un pic aveam o problemă serioasă: mă presa timpul. Aşadar, mă grăbeam în toate, fapt poate nu chiar atât de anormal în condiţiile în care sunt născută în Bucureşti, trăiesc în Bucureşti şi s-ar putea prea bine să rămân în Bucureşti, oraşul în care toată lumea e grăbită şi nimeni nu are timp.
În consecinţă, şi eu mă grăbeam încă de mică. De la mâncat repede, la scris repede. Ei bine, partea cu scrisul în grabă le nemulţumea profund pe mama şi pe bunica, pe care toţi din familie o strigam „Mamaia Leana”. Chiar dacă depăşisem cu brio „etapa beţişoarelor” (a.k.a. „beţigaşelor”), chiar dacă stăpâneam alfabetul, ba „a” nu era suficient de rotund, ba „c” nu avea codiţa de sprijin.
Cum graba strică treabă, strică şi scrisul. În opinia bunicii, care-mi verifica aproape zilnic temele, „este o ruşine ca o fetiţă să scrie urât”.
Rescrie! Rescrie!
Prin urmare, cuvântul de ordine în casă era „rescrie”, evident, după ruptul paginii. „Rescrie”, „rescrie”, „rescrie”, „rescrie”... şi aşa ajungeam să număr cel mult zece file în caietele mele. Până într-o zi când am găsit soluţia, cel puţin aşa credeam eu. (Nu! Nu-mi pusesem în minte să mă străduiesc să scriu mai citeţ.)
Văzând-o adesea pe mama, profesoară la Construcţii (UTCB), că foloseşte foi indigo pentru multiplicarea paginilor cu probleme pentru testele date studenţilor, am decis să-i urmez exemplul. (Pe vremea respectivă, dacă mai găseai câte un xerox pe ici-colo, iar funcţia copy/paste nici nu pătrunsese în România.)
La scurt timp după ce ticluisem planul cu indigoul, am luat „pe şestache” (după cum spune Mamaia Leana) câteva coli din sertarele-mastodont ale mamei (căci aşa-mi păreau pe atunci). Nici nu trece ziua că se şi iveşte o temă dată de învăţătoare numai bună pentru a-mi pune în aplicare planul: o compunere. După ce am scris-o, m-am dus la bunica, i-am arătat „opera” şi am primit răspunsul obişnuit: „E bine, dar iar ai scris urât. Să o rescrii de două ori!” Atâta aşteptam!
M-am întors supusă în camera mea, am scos o foaie indigo, am pus-o între două pagini, am luat stiloul şi în mână şi am rescris compunerea care, spre norocul meu, trebuia să fie de o singură pagină.
Copy-paste
La final, mă întorc cu o oarecare mândrie la Mamaia Leana şi îi întind caietul. Se uită pe prima pagină a compunerii pentru ca mai apoi, la a doua, să-şi întoarcă privirea uimită spre mine şi să întrebe: „Tu ai folosit indigo?”
Eu de colo, cu nonşalanţa specifică vârstei de opt ani, îi răspund:
„Păi nu mi-ai zis să o scriu de două ori? Uite! E scrisă de două ori!”
„Nu ştiam ce să fac: să te pup sau să te plesnesc?!” mi-a povestit bunica la câţiva ani după.
Ocazional, mai râdem şi astăzi de mica ispravă, dar i-am explicat că, dacă m-aş fi născut mai târziu, cel mai probabil aş fi folosit copy/paste în locul filei indigo. La 87 de ani, Mamaia Leana îmi răspunde: „Ce paste, tu?! Macaroanele nu-ţi mai plac?”
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi poveştile cu bunici ale jurnaliştilor de la „Adevărul”:
Bunicul, cârciumăreasa şi ăla micu’. Chipul care m-a urmărit toată viaţa
Maia: 89 de ani, 7 luni şi 12 zile
Medalionul. A fost odată ca buniciodată...
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
O iubire cât o viaţă: Nelu şi Ana
Dilema bunicii: „Să te pup sau să te plesnesc?!“
„Întoarce-te, bade-n sat/ De străini m-am săturat...“