Pentru a se angaja din nou în Marea Neagră, SUA nu trebuie să ignore Turcia

Invazia Ucrainei de către Rusia a întărit ideea că atunci când Statele Unite nu reușesc să conducă, sau când conduc ineficient, va urma instabilitatea. Washingtonul exercită genul de influență globală fără precedent de care mulți aliați și parteneri au nevoie pentru a-și spori propria securitate.

Acest principiu se aplică regiunii extinse a Mării Negre, care include Balcanii, Caucazul și Asia Centrală, un spațiu geografic de o importanță strategică vitală pentru Statele Unite și aliații săi din NATO — dar unde implicarea Washingtonului a scăzut în ultimele decenii. Rezultatele au fost previzibile: o Rusia agresivă, influența chineză în creștere și oportunismul iranian s-au combinat pentru a crea un mediu de instabilitate fără precedent pe flancul de sud-est al Europei, scrie Arnold Dupuy pentru Atlantic Council.

Nu așa au stat lucrurile întotdeauna. Epoca timpurie post-Război Rece ar putea fi văzută ca o „epocă de aur” a angajamentului SUA la Marea Neagră, când sprijinul Washingtonului pentru noile state independente foste sovietice din regiune includea promovarea tranziției democratice, neproliferarea, demilitarizarea și reforme și piață liberă. Poate cea mai eficientă manifestare a hotărârii sale în această perioadă a fost să ajute Azerbaidjanul, un mare producător regional de petrol și gaze, să devină independent de infrastructura energetică rusă, facilitând Coridorul de Gaze de Sud și conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan. Acestea au furnizat Europei petrol și gaze non-rusești, permițând în același timp Azerbaidjanului și țărilor de tranzit Georgia și Turcia să beneficieze.

Dar acele zile au trecut de mult. Recent, un diplomat pensionar din regiune s-a plâns că Statele Unite sunt acum „invizibile” în Marea Neagră. Sentimente similare au fost exprimate de alți lideri și experți regionali. Se poate spune că abandonul Washingtonului a început după atacurile din 11 septembrie, în timp ce alții susțin că „pivotul SUA spre Asia” i-a distras atenția. Indiferent de motive, o mai mare implicare condusă de SUA în timpul invaziei Georgiei de către Rusia în 2008 și anexarea ilegală a Crimeei în 2014 l-ar fi putut descuraja pe președintele Vladimir Putin de la cea mai recentă aventură ucraineană.

Rezultatul pentru regiunea Mării Negre este un vid pe care Rusia, China și Iranul au fost bucuroși să îl umple. În timp ce dominația istorică a Rusiei este mai profund înrădăcinată, Inițiativa „Noul drum al Mătăsii“ a Beijingului are potențialul de a contesta statutul Moscovei acolo. Iranul, deși cel mai slab dintre cele trei, folosește atât mijloace deschise, cât și ascunse pentru a juca un rol mai important în detrimentul Statelor Unite și al securității regionale mai largi. Toate acestea erodează rolul de lungă durată al Washingtonului ca principal garant al securității Europei.

Astăzi, însă, invazia Ucrainei de către Rusia oferă Washingtonului o oportunitate de a reangaja și de a-și redirecționa concentrarea în regiune. De exemplu, o Ucraina postbelică va trebui reconstruită, în timp ce alte țări est-europene înfricoșate de invazia rusă vor cheltui mult pentru apărare și infrastructura aferentă. Conducerea SUA ar trebui să includă aplicarea soft și hard power; cea din urmă sub formă de vânzări de arme, exerciții și schimburi militare comune, iar prima prin sancțiuni din ce în ce mai puternice împotriva Rusiei, precum și prin promovarea afacerilor comerciale cu națiunile din regiunea Marii Negre. Aceste proiecte ar putea include garanții pentru împrumuturi și linii de credit pentru reconstrucția, extinderea și consolidarea infrastructurii.

Dar pentru orice efort de reangajare de succes, Statele Unite vor avea nevoie de cooperarea tacită a Turciei, care va cere Washingtonului să repare relațiile cu Ankara. Aceste tensiuni sunt complexe și își au originea în frustrarea Turciei față de sprijinul SUA pentru militanții Unităților de protecție a poporului kurd (YPG) care luptă împotriva Statului Islamic și embargourile asupra armelor după ce Ankara a achiziționat sistem rusești de apărare aeriană S-400 care a dus la expulzarea Turciei programul de avioane de luptă F-35 și la reticența SUA de a vinde și moderniza avioanele F-16 turcești. La rândul său, Washingtonul este îngrijorat de deriva liberală a Turciei și de operațiunile acesteia în Siria împotriva YPG.

Esențial pentru orice apropiere dintre SUA și Turcia va fi concentrarea asupra domeniilor de interes comun – în special tema centrală a stabilității regionale și rolurile respective ale ambelor națiuni în asigurarea acesteia. Războiul din Ucraina a întărit importanța geostrategică a Turciei, iar Ankara a reapărut ca un contrabalans natural pentru puterea rusă în regiune. O piatră de temelie a acestei dinamici este angajamentul continuu al Turciei la NATO, care a beneficiat de calitatea de membru al Alianței și și-a consolidat propria securitate. Într-adevăr, o Turcie ferm încorporată în NATO, care lucrează în cooperare cu Statele Unite, care operează ca un broker onest, este vitală pentru stabilitatea regională pe termen lung. În cele din urmă, ambele părți trebuie să recunoască că niciuna dintre ele nu va obține exact ceea ce își dorește și să găsească un echilibru, notează Arnold Dupuy.

O regiune a Mării Negre sub presiunea Rusiei, Chinei și Iranului nu poate duce decât la o mai mare instabilitate pe flancul de sud-est al Europei, punând în pericol și mai mult obiectivele strategice mai largi ale Washingtonului. Sprijinul SUA pentru Ucraina a fost pozitiv, dar a început lent și încă nu a asigurat tot ceea ce are nevoie Kievul. Acum că Ucraina a demonstrat priceperea pe câmpul de luptă de a opri și respinge forțele ruse, ajutorul militar și economic ar trebui accelerat și îmbunătățit. Sprijinul SUA pentru Ucraina ar trebui să fie impulsul pentru un angajament regional și mai mare. Washingtonul trebuie să recunoască faptul că redirecționarea atenției către zona India-Pacific nu poate fi realizată în detrimentul relației sale tradiționale transatlantice. În Marea Neagră, nu a avut o viziune regională pe termen lung de aproape două decenii, dar trebuie să se trezească în sfârșit, concluzionează Dupuy în Atlantic Council.