Gestul care a schimbat viața unui cuplu din Marea Britanie: au invitat un om al străzii de Crăciun și a rămas cu ei 45 de ani

Un gest aparent simplu, făcut de Crăciun, a legat destinele a trei oameni pentru tot restul vieții. În urmă cu aproape 50 de ani, un tânăr cuplu din Marea Britanie a invitat în casa sa un om fără adăpost. Ce trebuia să fie doar o noapte s-a transformat într-o relație de familie care a durat 45 de ani.

Pe 23 decembrie 1975, Rob Parsons și soția lui, Dianne, se pregăteau de Crăciun în casa lor din Cardiff, când cineva a bătut la ușă. În prag se afla un bărbat care ținea într-o mână un sac de gunoi cu puținele lui lucruri, iar în cealaltă un pui congelat.

Rob l-a recunoscut vag. Era Ronnie Lockwood, un bărbat pe care îl văzuse în copilărie la Școala de duminică și despre care i se spusese că este „puțin diferit” și că trebuie tratat cu bunătate.

„I-am spus: «Ronnie, ce-i cu puiul?» El a spus: «Mi l-a dat cineva de Crăciun». Și apoi am spus ceva care ne-a schimbat viața. Și nu sunt sigur de ce am spus. Am spus: «Intră»”, a povestit Rob pentru BBC.

De la o noapte la o viață întreagă

La acea vreme, Rob avea 27 de ani, iar Dianne 26. Ronnie, care era autist, nu avea un loc unde să stea. Cuplul i-a gătit puiul, l-a lăsat să facă baie și i-a propus să rămână de Crăciun.

Ceea ce a început ca un gest de compasiune s-a transformat într-o relație profundă, bazată pe iubire și încredere, care a durat până la moartea lui Ronnie, după 45 de ani.

„Stătea la masa de Crăciun și avea toate aceste cadouri și a început să plângă pentru că nu cunoscuse niciodată un asemenea sentiment de iubire”, își amintește Dianne. „A fost incredibil să-l vedem așa”.

Inițial, plănuiseră să-l lase să plece a doua zi, dar nu au reușit. Când au cerut sfatul autorităților, li s-a spus că Ronnie avea nevoie de o adresă pentru a-și găsi un loc de muncă. „Dar ca să ai o adresă, ai nevoie de un loc de muncă. Acesta este paradoxul în care se află foarte mulți oameni fără adăpost”, a explicat Rob.

O copilărie marcată de abandon

Ronnie fusese plasat într-un centru de plasament la doar opt ani. La 11 ani, a fost mutat la peste 300 de kilometri distanță, într-o școală descrisă într-un raport drept „o școală pentru băieți subnormali”, unde a stat timp de cinci ani.

„Nu avea prieteni acolo. Nu avea niciun asistent social care să-l cunoască. Nu avea profesori care să-l cunoască”, spune Rob.

După ce a fost trimis înapoi la Cardiff, la 15 ani, a ajuns pe străzi. Întrebarea pe care o punea mereu, „Am făcut ceva rău?”, i-a urmărit toată viața. „Era mereu îngrijorat că te-a supărat sau că a greșit cu ceva”, își amintește Rob.

Viața de zi cu zi, ca într-o familie

Rob și Dianne l-au ajutat să-și găsească un loc de muncă ca gunoier și l-au dus să-și cumpere haine noi, după ce au aflat că purta aceleași haine primite în adolescență. „Nu aveam copii ai noștri. Era ca și cum ți-ai îmbrăca propriii copii pentru școală. Eram părinți mândri”, a spus Rob.

În fiecare dimineață, Rob se trezea mai devreme pentru a-l duce pe Ronnie la muncă. Într-o zi, Ronnie i-a spus, zâmbind: „Când mă duci dimineața la muncă, ceilalți bărbați întreabă: «Cine este cel care te aduce cu mașina?» Și eu le spun: «Oh, este avocatul meu»”.

„Nu credem că era vorba de mașină sau de profesie”, spune Rob. „Poate nu avusese niciodată pe cineva care să-l ducă în prima zi de școală”.

„Într-o zi a venit acasă fără pantofi. Mi-a spus că un om fără adăpost avea nevoie de ei. Asta era genul de om care era”, spune Dianne.

Când Dianne s-a îmbolnăvit grav, Ronnie a avut grijă de copii, a ajutat în casă și a fost un sprijin constant. Deși au existat și momente dificile, inclusiv dependența lui Ronnie de jocuri de noroc, familia nu și-a imaginat viața fără el.

„Uneori eram mama lui, alteori asistentul lui social și alteori îngrijitoarea lui”, spune Dianne. „Copiii noștri spuneau mereu: «E doar Ronnie»”.

Singura dată când s-au gândit să-l ajute să trăiască independent, Ronnie a întrebat din nou: „Am făcut ceva rău?”. Ideea a fost abandonată imediat. „I-am spus: «Da, Ronnie, vom fi împreună pentru totdeauna». Și așa a fost”, își amintește Rob.

Moștenirea lăsată de Ronnie

Ronnie a murit în 2020, la 75 de ani, după un accident vascular cerebral. La înmormântare, limitată de restricțiile Covid, au participat doar 50 de persoane, iar Rob a glumit că „biletele au fost mai căutate decât la un concert Coldplay”.

După moartea lui, un nou centru de primire pentru persoane vulnerabile, în valoare de 1,6 milioane de lire sterline, a primit numele Lockwood House. Când au fost necesare fonduri suplimentare pentru renovare, soluția a venit neașteptat.

„Până la ultimul bănuț, era exact suma pe care Ronnie o lăsase în testament”, a spus Rob. „În cele din urmă, omul fără adăpost a fost cel care ne-a pus tuturor un acoperiș deasupra capului. Nu este uimitor? Eu chiar cred că totul a fost menit să se întâmple”, a adăugat Dianne.

„Oamenii ne întreabă cum a fost posibil timp de 45 de ani. Adevărul este că s-a întâmplat zi după zi. Ronnie a adus o bogăție sufletească în viețile noastre”.

Crăciunul este adesea asociat cu generozitatea și grija față de ceilalți. Pentru Rob Parsons și soția sa, Dianne, un astfel de gest, aparent mărunt, a devenit începutul unei relații care avea să dureze 45 de ani.