După 20 de ani de la Tratatul Maastricht, Europa caută să relanseze construcţia europeană

Douăzeci de ani au trecut de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (1 noiembrie 1993), care a deschis calea spre o monedă unică în Europa.Acum Uniunea Europeană (UE) întâmpină dificultăţi în găsirea unui nou proiect mobilizator care să relanseze o construcţie europeană afectată de criză şi respingerea în creştere a cetăţenilor săi.

În lunga istorie a construcţiei europene, acest tratat care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993 constituie un jalon major, şi anume al creării monedei unice, un simbol puternic şi un salt calitativ în privinţa integrării.

Tratatul rămâne celebru prin faimosul criteriu în domeniul deficitelor publice şi datoriei. Limite pe care statele s-au grăbit să nu le respecte, cu Franţa şi Germania în frunte, la mijlocul anilor 2000.

Atunci când au negociat textul, foştii cancelar federal german Helmut Kohl şi preşedinte francez Francois Mitterrand erau convinşi că au rezolvat cele două mari probleme cu care se confrunta Europa la începutul acelui deceniu: Germania reunificată se va ancora definitiv de comunitatea europeană şi moneda comună va pune în mod salutar capăt violentelor crize monetare care au jalonat anii 1970-1980. „O monedă unică pentru o piaţă unică“ - acesta era laitmotivul preşedintelui francez în timpul referendumului din septembrie 1992, scrie „Les Echos“.

Paralizate de cutezanţa lor, cele 11 guverne care s-au lansat în aventură, au menţinut totuşi linia: au creat o bancă centrală, entitate federală, care să gestioneze politica monetară pentru ţările ce vor împărtăşi aceeaşi lozincă, însă fără a prevedea ceva constrângător care să determine convergenţa politicilor bugetare şi alegerile de politică economică.

Totuşi, chiar dacă statele au rămas stăpâne peste politicile lor bugetare, acestea sunt, totuşi, încadrate. Odată intrate în zona euro, guvernele sunt obligate, sub ameninţarea sancţiunilor, să-şi limiteze deficitul public la 3% din Produsul Intern Brut /PIB/ şi datoria la 60% din PIB.

Cu toate acestea, tratatul a fost violat chiar înainte ca moneda euro să vadă lumina zilei, deoarece din cele unsprezece ţări care au adoptat-o, în 1999, şase aveau un nivel de îndatorare mai mare decât cel admis, inclusiv Germania, Austria, Olanda şi Italia. Continuând logica „fiecare pentru sine“, clauza „no bailout“ interzicea Băncii Centrale şi statelor membre să sară în ajutorul unui partener, în cazul în care acesta, prea îndatorat, nu ar mai avea acces la pieţele financiare. Însă, după cum s-a dovedit, niciunul dintre aceste 'scuturi' nu funcţionează.

„Deceniul de aur“

Primii zece ani ai monedei euro, pe care economistul Jean Pisani-Ferry îi numeşte „deceniul de aur“, sunt cei ai unei lente şi constante derive financiare şi bugetare. Ameţite de euforia pieţelor - acestea fiind la rândul lor orbite de această uniune monetară - statele membre s-au îndatorat la dobânzi foarte scăzute, în timp ce bule speculative s-au instalat în imobiliare şi finanţe, în Spania, Olanda, Grecia şi Irlanda.

Fiecare ţară desfăşoară, sub protecţia frontierelor sale, politicile salariale pe care le doreşte. Astfel, în timp ce Franţa a trecut la 35 de ore de muncă, Germania s-a lansat, la începutul anilor 2000, într-o cursă de competitivitate, comprimând salariile. În loc să existe convergenţă, diferenţele se adâncesc pentru economiile din zona euro, unele afişând insolente excedente, altele - deficite abisale, care determină aceste din urmă ţări să critice o monedă euro prea puternică, de care primele ţări par a fi perfect mulţumite.

Atunci când criza financiară a datoriilor din zona euro a izbucnit în 2009, după revelaţiile maşinaţiunilor greceşti, mai multe ţări excesiv îndatorate au ajuns să fie ameninţate de insolvabilitate şi necesitau să fie securizate în faţa riscului de implozie din zona euro. Europenii au organizat de urgenţă o formulă de solidaritate interzisă de Tratatul de la Maastricht.

„Cele trei păcate originare“

În sfârşit, ei au descoperit cele „trei păcate originare“ ale tratatului care a instaurat uniunea monetară: absenţa solidarităţii, incompatibilă cu o zonă monetară integrată, o supraveghere mutuală insuficientă, care autorizează toate tipurile de derivă, şi absenţa convergenţei economice, fiscale şi bugetare, fără de care proiectul de uniune monetară îşi pierde din coerenţă, notează „Les Echos“.

Oameni politici şi experţi sunt de acord, în prezent, să recunoască faptul că uniunea monetară era prost concepută, odată ce nu era însoţită de vreo uniune bugetară şi cu atât mai puţin economică.

"Nu exista nicio voinţă" din partea statelor, subliniază Daniel Gros, directorul Center for European Political Studies. Amintind zicala potrivit căreia generalii se pregătesc întodeauna pentru războiul precedent, el notează că liderii acelei vremi s-au concentrat asupra luptei împotriva inflaţiei şi deficitelor, fără să anticipeze vreo problemă cu băncile. Astfel, Tratatul de la Maastricht nu a pregătit Europa pentru "provocări majore la adresa stabilităţii sistenului financiar".

Numeroşi experţi considerau deja, în urmă cu 20 de ani, drept o "nebunie" să construieşti o uniune monetară fără o uniune bancară, economică şi politică, subliniază Nicolas Véron, un cercetător la Institutul Bruegel.

Lucrurile au funcţionat până la izbucnirea crizei bancare, care s-a transformat rapid în criza datoriei şi a euro, după care s-a abătut asupra restului economiei.

În faţa acestei crize existenţiale, europenii au găsit răspunsuri "precipitate", constată Jean-Dominique Giuliani, preşedintele Fundaţiei Schuman. După ce au injectat miliarde de euro pentru a colmata breşele şi a salva sistemul, UE a deschis o serie de şantiere, într-o încercare de a evita o nouă criză, şi anume consolidarea disciplinei bugetare şi lansarea unei uniuni bancare.