Ana. Portretul Reginei, la doi ani de la dispariţie

Pornind de la şirul cronologic al evenimentelor importante din viaţa Reginei Ana  (1923-2016), albumul bilingv „Ana. Portretul Reginei”, publicat de Editura Curtea Veche în colecţia Cărţi Regale, este asemenea unui tablou în tuşe delicate pe care Principele Radu al României îl dedică unei figuri emblematice a istoriei noastre naţionale contemporane.  Regina Ana a murit pe 1 august 2016, la vârsta de 92 de ani.

În albumul "Ana. Portretul Reginei", publicat de Editura Curtea Veche, este scos la iveală figura unei femei care, în ciuda vitregiilor sorţii, a reuşit să-şi păstreze zâmbetul pe chip şi căldura sufletească. Asemenea unui soldat, Regina Ana i-a stat alături neclintită Regelui Mihai, arătându-şi deopotrivă, în acest fel, devotamentul faţă de România, ţara care – deşi cu greu la început – a ajuns să o îndrăgească foarte mult. Portretul este făcut de către cineva care are privilegiul de a observa îndeaproape viaţa de zi cu zi a Reginei, cu preocupări, griji, bucurii şi necazuri, nu cu totul diferite de acelea ale oricărui alt om.

"Ca şi volumul "Elena. Portretul unei Regine" publicat acum câţiva ani de Editura RAO, cartea de faţă este un album cu fotografii de familie. Un şir de imagini înfăţişând o frumoasă femeie destinată unui drum neîmplinit şi, totuşi, desăvârşit. Fotografiile sunt însoţite discret de un text care nu este nici literatură, nici istorie, ci reprezintă însemnări de familie, aşa cum scrii cu creionul pe spatele unei poze din albumul personal.

Tot precum volumul precedent, Ana. Portretul Reginei este o carte bilingvă, pentru a fi accesibil conţinutul dintre copertele aceleiaşi tipărituri atât românilor, cât şi europenilor sau altor cititori ai lumii.
Textul cărţii se aşază discret, aşadar, în spatele portretelor Reginei.

De-a lungul anilor, la toate vârstele, Majestatea Sa a dezvăluit aparatului de fotografiat o frumuseţe, un farmec, o spontaneitate şi o eleganţă ieşite din comun. Neobişnuite calităţi, mai cu seamă atunci când sunt puse alături de temperamentul care le însoţeşte. Fiindcă frumoasa noastră Regină nu este o femeie suavă, ci una energică. Ea poate fi abruptă în reacţii, tăioasă în replici, iute în gesturi şi plină de un aplomb rebel .

Agilitatea sa nu este una de bale­rină, ci una de felină. Ana a României nu răspunde vieţii şi lumii, ci le provoacă. Gata mereu să se alăture unei demonstraţii de stradă, Regina preferă să călărească decât să brodeze, să meargă cu jeepul sau cu bicicleta în loc să gătească, să facă tâmplărie în loc de conversaţie de salon. Reginei îi place fotbalul, preferă bocancii pantofilor cu toc şi se simte stin­gherită în rochii lungi, cu diadema pe cap. Uneori, în compania verilor ei regali, Majestatea Sa face glume (în particular, nu în public) despre protocol şi rigorile ceremo­nialului.

Atunci când, însă, este în „luminile rampei“, Regina devine con­trariul tutu­ror celor afirmate în paragraful pre­cedent. Rochiile ei sunt mereu purtate cu o graţie înnăscută, zâm­betul şi semeţia capului sunt mereu asortate cu diadema de diamant (a purtat rar mai mult de una, cea rămasă de la Regina Elena, pe care o împarte cu Principesa Moştenitoare şi, uneori, cu celelalte fiice ale ei).

Maiestatea ţinutei sale este relaxată şi nobilă, trecând fără efort printre oameni şi împrejurări. Simplitatea Reginei Ana este ace­eaşi la Piaţa Amzei şi la Palatul Buckingham. S-ar putea ca în palat să aibă un mic adaos de cinism în colţul gurii, ca o completare la zâmbetul ei politicos şi binevoitor.

Din aceste motive, consider că textul cărţii de faţă trebuie să le acorde fotografiilor locul cuvenit. La urma urmei, secolele XX şi XXI nu au dăruit multe regine atât de frumoase. Şi, de fapt, nu prea au avut multe regine, în general.

La Palatul Elisabeta, în anul 2008, la aniversarea „Nunţii de Diamant“, a fost proiectat pe zidul clădirii un film de zece minute care cuprindea fotografii făcute pe durata întregii vieţi a Majestăţilor Lor. În grădină erau peste o sută de musafiri din străinătate, veri regali în majoritatea lor. Când a apărut pe zidul alb prima imagine cu Regina Ana ado­lescentă (un portret care apare în această carte), toată lumea a scos la unison un „aaahhh“, care voia să spună „Doamne, ce frumuseţe!“.

Dar există ceva ce textul de faţă nu poate omite, ceva ce nu are cum să fie înlocuit de poze. Oricât de afectuos şi de estetic este demersul albumului Ana. Portretul Reginei, va fi nevoie să se vorbească despre suferinţa şi continua încercare la care această femeie a fost supusă de destin.

În cartea (auto)biografică Un război, un exil, o viaţă, Ana a României îşi făcea cunoscută, surprinzător şi franc, părerea că viaţa nu-i este datoare cu nimic, dar nici ea vieţii. Prin aceasta, Regina încerca să spună, în felul ei spon­tan, însă profund, că nu consideră încercările unui exil de o viaţă drept o nedreptate, dar nici drept un privilegiu. A fi regina unei ţări interzise cinci decenii este, cert, un destin neobişnuit, totuşi nu este cel mai la îndemână dar pe care ţi-l poate face viaţa.

Declaraţia Reginei Ana ilustrează, de fapt, sursa forţei sale dinaintea vitregiilor vieţii: lucidi­tatea. Deşi pare o fire spontană şi plină de naturaleţe, Majestatea Sa este un om calculat. Nu a făcut niciodată cheltuieli nesăbuite, a refuzat categoric să-şi cumpere rochii sau bijuterii scumpe, a respins ideea de a merge la vreun studio de înfrumuseţare, iar a ieşi la restaurant din proprie iniţiativă i se pare la fel de bizar precum faptul de a merge pe Lună.
Majestatea Sa împlineşte anul acesta nouăzeci de ani. Astfel, Regina Ana devine cea mai longevivă consoartă de voievod sau rege din toată istoria noastră". ("Ana. Portretul Reginei", ediţie bilingvă, Cuvânt înainte, Copyright Editura Curtea Veche).