Video „Tată! Erai aerul meu”. Fiica lui Horia Moculescu, mesaj cutremurător după moartea compozitorului
0Durere fără margini în familia marelui compozitor Horia Moculescu. Fiica sa, Nidia, a publicat un mesaj sfâșietor după moartea tatălui ei. „Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu”, a transmis aceasta.
Compozitorul și pianistul Horia Moculescu s-a stins din viață miercuri, 12 noiembrie 2025, la vârsta de 88 de ani, după o săptămână petrecută în secția de Terapie Intensivă a Institutului „Matei Balș” din Capitală. Artistul, una dintre cele mai respectate figuri ale muzicii românești, suferea de probleme pulmonare severe.
Moartea sa a lăsat un gol uriaș nu doar în muzica românească, ci și în sufletul fiicei sale, care i-a adus un ultim omagiu printr-o declarație cutremurătoare, plină de dor, disperare și iubire.
Pe un grup de prieteni apropiați, Nidia a scris un text tulburător, o scrisoare adresată tatălui ei.
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi, tăticule, o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?… Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou”, a scris Nidia.
Fata compozitorului își amintește cuvintele de încurajare ale tatălui și mărturisește că nu mai are puterea de a le împlini. „Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț, Tată, asta?...”, a continuat ea.
În final, Nidia și-a încheiat mesajul cu un strigăt disperat către cer, cerând un semn de la cel care i-a fost sprijin, model și prieten.
„Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol. Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Dă-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi, tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinilul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns… Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei…”, a încheiat Nidia Moculescu.