Pictorial OK! special cu Monica Davidescu: „Nu m-am considerat niciodată vedetă“
0Străluceşte în luminile rampei de peste 20 de ani, dar lumina din ochi e dată de fericirea femeii care se simte iubită.
Interviu de Ana-Maria Şimon
Pare că dintotdeauna împarte scena şi viaţa cu alesul ei, Aurelian Temişan. Spune că, în timp, şi-a mai pierdut din candoare, dar are şi acum o inocenţă subtilă în gesturi şi în glas, mai ales atunci când povesteşte despre mica ei vedetă de acasă, Dora, fetiţa care creşte văzând cu ochii printre costume, pudre şi mobile vechi de teatru. Un soi de mini-Me, prin ochii căreia Monica Davidescu (43) retrăieşte momentele în care visa să devină actriţă.
OK! Tocmai ai sărbătorit zece ani de căsnicie cu Aurelian Temişan.
Monica Davidescu Socoteala e aşa: suntem împreună din 1995, avem 21 de ani de relaţie şi am împlinit zece ani de la căsătorie.
Cum aţi sărbătorit?
Păi, n-am sărbătorit. Am amânat uşor sărbătorirea, pentru că Aurelian a fost prins cu Campionatul Mondial de fotbal al artiştilor, de unde s-a întors cu bronzul. Eu am fost toată ziua la repetiţii, pentru că am avut avanpremieră la Teatrul Naţional
cu piesa Luminiţa de la capătul tunelului şi avanpremiera de la Teatrul Elisabeta, Dezbracă-te, vreau să-ţi vorbesc, o piesă comică.
Deci de-asta eşti greu de prins.
Nu întotdeauna. Sunt perioade în care se suprapun proiectele şi sunt lucruri interesante pe care vreau să le fac, şi-atunci într-adevăr sunt greu de prins între repetiţii, spectacole, turnee. Am zile de muncă a câte 12-14 ore şi e greu să mai fac şi altceva.
Mai vine lumea la teatru?
Vine, vine! E un public foarte inteligent, din câte am observat eu, şi-mi place mult asta.
Cum era să fii vedetă în anii ’90-2000?
Nu ştiu să-ţi răspund, pentru că eu nu m-am considerat niciodată vedetă. Visul meu din copilărie a fost să devin artistă şi să fiu
alături de cei pe care îi auzeam la teatru radiofonic ori îi vedeam în puţinele ore de divertisment care erau difuzate: Stela Popescu, Ileana Stana Ionescu, Angela Similea, Florin Piersic, Dem Rădulescu ş.a., oameni pe care îi admiram. În anii ’90-2000, când eram gazda unor spectacole de varietăţi, am avut şansa să-i prezint pe scenă şi să fiu alături de ei. Iar cu Dem Rădulescu mi-am dat licenţa în 1998, când am terminat facultatea. Şi am ajuns unde am visat.
Ce s-a schimbat din acea perioadă?
Publicul s-a schimbat mult, faţă de cel de acum 20 de ani, în sensul că amendează imediat un spectacol. Publicului îi place să
vadă şi comedii, şi drame, dar vrea să simtă că spectacolul e pentru el, să-l înţeleagă. Eu în tendinţa asta îmi doresc să fiu, să fac spectacole pe înţelesul publicului.