Dreptul la educaţie sau ce semnalează cazul de la Liceul Vianu
0Cîteva notiţe. Propaganda împotriva sistemului de educaţie publică dusă cu atîta virulenţă în ultima perioadă, care nu e neapărat una construită programatic, are un efect pervers. Ea duce la distrugerea unui principiu fundamental: dreptul universal şi gratuit la educaţie. Cazul Liceului Vianu e ca o hîrtie de turnesol.
Este atacat dreptul la educaţie – un drept cîştigat nu foarte demult. Este un drept universal care spune că noi beneficiem de educaţie publică gratuită. Asta spune atît Constituţia (Articolul 32. 4: Învăţămîntul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii), cît şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (orice om, indiferent de „rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte imprejurări”, are dreptul universal la educaţie conform articolulului 26: „Orice persoană are dreptul la învăţătură. Învaţămîntul trebuie să fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţămîntul elementar şi general. Învăţămîntul elementar trebuie să fie obligatoriu. Învăţămîntul tehnic şi profesional trebuie să fie la îndemîna tuturor, iar învăţămîntul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe bază de merit etc”).
Cum este atacat acest drept?
· Discreditarea ideii de sistem public gratuit şi universal. Eu stau două-trei ore zilnic în parc cu părinţii şi copiii. Discut mult cu ei. Incredibil ce efect are această propagandă. Pînă şi ultimul „amărît financiar” vrea să strîngă bani să-şi trimită copilul la „privaţi”, cu toate că nu are lucruri grave de obiectat şcolii în care se află copilul lui. Dar a auzit el de la alde Hotnews şi TV că acolo copiii învaţă cu adevărat, nu ca la „monştrii” de stat. Încrederea în sistemul public de învăţămînt a scăzut grav şi o mare parte de vină o are acest tip de propagandă deşănţată. Asta nu însemnă să sistemul public nu are probleme serioase şi o vină importantă. Însă propaganda dusă împotriva sistemului public de educaţie (dar şi de sănătate) are un efect devastator.
· Este blamată ideea şi dreptul la „gratuitatea universală” a educaţiei, principiu de bază al statului social de tip european postbelic. Nu, pentru autodeclarata noastră elită, educaţia este ceva „plătit direct” şi trebuie să fie musai „privat”, căci privatul e sfînt: ai bani, primeşti educaţie, nu ai bani, vă poftim la cules de căpşuni. Plata în acest tip de stat social se face pe alte principii, care nu trebuie să afecteze direct nici o categorie socială şi nici să predetermine accesul la educaţia publică. Pentru establishmentul nostru jurnalistic şi intelectual, sistemul public de educaţie este un reziduu comunist. Nu: el este un drept universal cîştigat în toată Europa de ceva timp.
· Ideea că sistemul de educaţie public, gratuit şi universal, poate fi de calitate enervează la culme „noua elită”, care plăteşte sume fabuloase în contextul românesc pentru a-şi ţine copiii la şcoli de o calitate educaţională de mlte ori mai slabă. De exemplu, la faimosul liceu francez pe care scrie mare „Liberté, égalité, fraternité” trebuie să laşi minim 1000 de euro pe lună. Asta este culmea egalităţii, libertăţii şi fraternităţii într-o ţară sărăcită. Un liceu precum Vianu, cu toate problemele lui, dovedeşte însă că şcoala publică poate şi trebuie să fie mai bună ca cea privată. Iar această situaţie nu poate fi iertată de noul establishment.
· Avantajarea sistemului privat de către noua propagandă este ceea ce afectează direct sistemul public. E ca un soi de căpuşare ideologică. Exemplele pozitive din mass-media românească vin preponderent din educaţia privată, în schimb, cele negative vin din sistemul de educaţie publică. Presa a devenit, în multe cazuri, un soi de poliţist pentru noi: aşa DA, aşa NU. Asta e deja grav: nu ne informează, ci dă norme.
· Căpuşarea economică a sistemului public de educaţie de către cel privat. Asta ar fi o temă imensă de discuţie. Cum sistemul de educaţie e subfinanţat, iar el deţine resurse umane, infrastructură şi mai ales copii (cea mai valoroasă resursă) cu un potenţial financiar destul de mare, atunci spaţiul privat atacă direct sau indirect segmente întregi din sistemul public, cîştigînd sume importante de bani. Mecanismele sînt multiple: de la mituirea directorilor şi profesorilor din şcolile publice pentru a trimite copiii la afterschool-urile private (folosind deseori chiar infrastructura de stat) pînă la inventarea diverselor servicii private în interiorul scolii publice şi recrutarea de personal calificat. Mecanismele de căpuşare sînt multiple şi complexe, iar presiunea care se face dinspre privat spre stat este imensă. Sînt prea puţine şcoli private care să-şi permită investiţii atît de mari cît să poată concura cu un sistem public de educaţie şi atunci el trebuie musai căpuşat. Acest fenomen trebuie stopat urgent şi cel mai simplu mod de a o face este ca Statul să aloce un buget mai mare educaţiei, nu să-l ţină subfinanţat, fiind părtaş la distrugerea lui. Credeţi că e o întîmplare că scandalul de la Vianu a pornit de la mama unui copil, Luminiţei Macsim, directoarea şcolii particulare „Little London”? O directoare de la „privat” îşi ţine copilul la „stat” şi porneşte un imens scandal nefondat. Aflăm deci ce? Directoarea de la „privat” are încredere în „stat” chiar dacă spune altceva. Şi că atacul nu e întîmplător. Nu vreau să spun că e construit artificial, ci doar că e un simptom care ne spune multe despre o realitated destul de cinică.
· În ce priveşte cazul liceul Vianu. Da, orice formă de abuz trebuie documentat şi adus la cunoştinţa publică. Cu siguiranţă într-un astfel de liceu precum Vianu, unde se pune accent enorm de mare pe ideea de „olimpici”, produce direct sau indirect o violentare a „neolimpicilor”. Liceul Vianu este la rîndul său un soi de mutant de tip „capitalism de stat” cu veşnicile obsesii elitiste care la presiunea banilor şi a „pieţei” e nevoit să amestece de-a valma interesul public cu cel privat. Dar asta e o discuţie separată pe care trebuie să o avem: ce şi cum ar trebui să fie astăzi învăţămîntul public de stat?
Aş putea continua. Dar mă opresc aici. Repet: sistemul public de educaţie din România are probleme multe şi complicate, însă a-l distruge înseamnă să ne dinamităm viitorul nostru, al copiilor noştri, precum şi viitorul acestei ţări şi societăţi în care trăim. Nu trebuie să-l distrugem, ci trebuie să încercăm să-l refacem. Chiar vrem să revenim la perioada interbelică în care jumătate din populaţia acestei ţări era analfabetă şi carne de tun pentru că accesul la educaţie era apanajul doar al unei părţi a populaţiei? Oare de ce abandonul educaţiei a atins cote alarmante? Oare de ce copiii din mediul rural, spaţiul tradiţional care oferă forţa „resurselor umane” ale acestei ţări, mai ajung la studii superioare în proporţie de doar cîteva procente? Credeţi că acest lucru nu va afecta viitorul ţării? Oare chiar vrem ca educaţia să devină un lux şi un privilegiu? Oare vrem să renunţăm atît de uşor la un drept fundamental cîştigat cu un preţ atît de mare: dreptul universal şi gratuit la educaţie?