„Statul român funcţionează, dar nu pentru cetăţeanul de rând, ci pentru marele capital“. Vasile Ernu în dialog cu Daniela Gabor, profesoară de economie şi macrofinanţe
0În România avem pe palierul de dreapta multe alegeri: de la PNL la USR şi PLUS. Până şi PSD, cel mai important partid din România, este un partid care a promovat cele mai neoliberale decizii economice şi cel mai conservator discurs, chiar dacă a mai dat „firimituri social-democrate“.
Singurul partid care-şi asumă clar o poziţie de stânga este DEMOS – Partidul Democraţiei şi Solidarităţii. Zilele acestea am stat de vorbă cu Daniela Gabor, candidată DEMOS pentru Parlamentul European, profesoară de economie şi macrofinanţe la Universitatea UWE Bristol (Anglia). Iată, în sfârşit, o voce lucidă a unui economist de calibru privind situaţia economiei României „dinspre stânga“
Dragă Daniela Gabor, hai să vorbim puţin despre tine: de unde vii, ce ai făcut şi cum de ai decis să te avânţi în politica românească?
Am plecat de la Sighetu Marmaţiei, am făcut ASE-ul la Bucureşti şi apoi un doctorat în economie şi bănci în Anglia. De 10 ani sunt profesoară de economie şi macrofinanţe la o universitate în Anglia. Predau cursuri de politică macroeconomică şi fac cercetări despre bani, bănci şi finanţe, şi în special despre bănci centrale. Am studiat în teza mea de doctorat BNR-ul şi de atunci sunt fascinată de economia politică a băncilor centrale, mă interesează nu numai cum îşi formulează şi implementează politicile monetare şi financiare, dar şi băncile centrale ca actori politici. De ce unele bănci centrale luptă să aibă doar mandat de inflaţie scăzută, iar altele sunt interesate şi de şomaj, de creştere economică? Ştim că este o idee economică de dreapta ca banca centrală să nu aibă decât responsabilităţi pe stabilitatea preţurilor, o idee care a dominat instituţional până la criza globală din 2008. Acum se schimbă terenul politic, se repolitizează băncile centrale.
Activitatea mea politică a început de la master. Acolo l-am citit pe Edward Said, un politolog faimos. El vorbea despre rolul intelectualei publice – „să pună întrebări incomode, să confrunte ortodoxia şi dogma (în loc să o reproducă), să fie cineva care nu poate fi uşor cooptată de interese politice sau economice puternice... să reprezinte toţi acei oameni şi probleme care sunt uitate sau măturate sub covor“. Rolul acesta mi l-am asumat cu entuziasm, particip în spaţii publice – la Comisia Europeană, Parlamentul European sau Naţiunile Unite – în dezbateri despre cum reformăm sectorul bancar astfel încât să ne asigurăm că nu mai avem o criză ca cea din 2008, care trebuie să fie rolul băncii centrale într-un capitalism cu pieţe financiare globale, cum regândim rolul statului în capitalismul super-tehnologizat, cum construim o tranziţie ecologică justă.
Cred că asumarea rolului de intelectuală publică nu a fost niciodată mai importantă, pentru că trăim cu un model economic profund injust. Unii îi spun neoliberalism, alţii – globalizare financiară. E un model organizat în aşa fel încât corporaţiile mari să poată plăti taxe puţine, să ascundă bani în paradisuri fiscale, să plătească muncitoarele şi muncitorii puţin, să distrugă mediul înconjurător, să facă coaliţii cu elita politică în schimbul protecţiei de furia, justificată pentru mine, a celor mulţi care înţeleg că modelul ăsta le face rău, e un model violent. Când lucrezi şi trebuie să iei credit ca să trăieşti de pe o zi pe alta, când plăteşti contribuţii sociale şi statul îţi zice că nu are bani de servicii publice sau de pensii, de locuinţe decente sau spitale curate, te saturi. Oamenii sunt sătui peste tot şi vor schimbare.
Dorinţa asta de schimbare m-a împins, să zic aşa, către politică. Eu cred că schimbarea trebuie să înceapă cu o democratizare a conversaţiei despre modele economice, la care să participe cetăţenii de rând, nu doar tehnocraţii sau profesoarele de economie ca mine. Visez la o generaţie de „cetăţeni economişti“, cetăţeni care să recunoască ideologia din spatele ideilor economice cu care se confruntă şi să tragă instituţiile statului la răspundere, să contribuie la politici economice.
Discursurile tehnocrate complexe maschează decizii politice. Când economiştii de dreapta spun „nu creştem salariul minim, că fug investitorii“, ei de fapt exprimă o preferinţă pentru modelul economic „România, ţara muncii ieftine“, în care noi lucrăm pe puţin de frică să nu speriem capitalul străin. Cu „cetăţenii economişti“ ne întrebăm cum e posibil un altfel de model, cum ar arăta şi, mai ales, cum îl construim împreună, ce fel de coaliţii sociale sunt necesare?
Domeniul tău de competenţă este economia. Eşti înscrisă în singurul partid românesc de stânga, DEMOS, de unde deduc că şi valorile tale sunt de stânga. Eşti profesoară de economie la Universitatea Vestului Angliei din Bristol. Spune-mi, te rog, putem vorbi despre o economie dinspre stânga vs. o economie dinspre dreapta? Cum vede un om de stânga economia?
Diferenţele dintre economia de dreapta şi cea de stânga sunt ideologice – cu ce „ochelari“ interpretăm sau diagnosticăm realitatea de zi cu zi.
Economista de dreapta se uită la realitatea din România şi zice: ce probleme vedem, le vedem pentru că statul intervine prea mult în economie, că impune, de exemplu, salariul minim care ne reduce din competitivitate, că impune taxe aiurea, care se transmit cetăţenilor de rând – ca, de exemplu, taxa bancară – că ţine în viaţă companii de stat ineficiente. Economiştii de dreapta serioşi, care se respectă, recunosc că numai piaţa perfectă ştie cum şi unde să aloce resursele în mod optim. Şi o piaţă perfectă înseamnă firme mici, fără putere în piaţă să stabilească ele preţurile, fără putere să ţină salariile mici, mai ales când creşte productivitatea. Soluţia vine din diagnostic: sectorul privat să ne educe copiii, să ne construiască drumurile, să ne administreze pensiile, să ne transporte, să ne trateze bolile.
Să vă dau un exemplu de cât de fundamental pot greşi economiştii de dreapta şi ce costuri au greşelile lor pentru oamenii de rând. În 2015, un grup de economişti de dreapta trimitea o scrisoare deschisă Guvernului României, avertizând că planurile de creştere a salariului minim vor „duce la descurajarea cererii de muncă (din partea angajatorilor), la creşterea şomajului şi a economiei subterane“ şi la scăderea productivităţii. Nimic mai greşit. Dimpotrivă, ştim din datele OECD că România a fost campioană mondială la creşterea productivităţii economice între 2012 şi 2017, pe fondul unei emigrări masive, care şi ea este consecinţa modelului „România, ţara muncii ieftine“. Un studiu al Băncii Mondiale, unul dintre autori fiind Liviu Voinea, de la BNR, confirmă că dublarea salariului minim între 2013 şi 2016 a crescut ocuparea forţei de muncă, a redus economia subterană şi, foarte important, nu a afectat nici competitivitatea externă, nici costurile unitare cu munca pentru companii. Gândită cu grijă, creşterea salariilor minime face bine şi economiei, şi oamenilor de rând.
Pentru o economistă de stânga, impactul pozitiv al creşterii salariului minim nu e o surpriză. Ne aducem aminte de Keynes şi Kalecki – firmele nu fac investiţii de capital care să crească productivitatea atunci când nu anticipează cerere pentru produsele lor sau când forţa de muncă este ieftină.
Economista de stânga se uită la modelul economic al României şi zice: ce probleme vedem, le vedem pentru că statul a fost capturat şi funcţionează în interesul capitalului mare, capital care vrea un model „România, ţara muncii ieftine“, care nu vrea să plătească impozite, care trăieşte de pe urma statului prin contracte super-bănoase. Pieţele perfecte nu există decât în manualele de economie de dreapta. Dacă mâine am liberaliza tot, nu am elimina firmele mari cu putere de piaţă, pentru că progresul tehnologic impulsionează concentrarea producţiei în firme mari, ca să se exploateze economiile de scală (gândiţi-vă la Google sau Amazon).
Economista de stânga zice: uite, avem un stat fiscal eşuat, incapabil să taxeze capitalul mare sau averile ilicite. Cum am aflat, de exemplu, că „Operaţiunea Iceberg“ pe care a anunţat-o cu fanfară guvernul în luna ianuarie – operaţiune ce intenţiona să taxeze capitalul mare – era, de fapt, teatru politic ieftin. În noiembrie anul trecut, tot ei anulaseră un program cu Banca Mondială pentru reforma ANAF, cu 18 milioane de dolari risipiţi pe consultanţă.
Pentru economista de stânga, episodul ăsta nefericit demonstrează că cei de dreapta se înşeală când spun că statul român nu funcţionează. Statul român funcţionează, dar nu pentru cetăţeanul de rând, ci pentru marele capital.
Economista de stânga mai zice că modelul celor de dreapta – „România, ţara muncii ieftine“ – nu numai că e injust social, dar este şi strategic greşit. E greşită strategia pentru că ignoră modul în care funcţionează economia mondială, cu o revoluţie tehnologică ce vine cu roboţi în loc de muncitori. Şi asta nu este culeasă de prin cărţi marxiste, ci e o realitate documentată de Financial Times, un ziar de centru-dreapta. Capitalul nu va mai trebui să mai depună efort în coaliţii politice cu elitele locale ca să ţină salariile scăzute în ţări sărace – cum a făcut-o în România –, ci repatriază producţia acasă în fabrici viteză cu roboţi, imprimante 3D şi alte tehnologii. În capitalismul ăsta super-tehnologic nu supravieţuieşti cu economie de dreapta, ci cu politici economice de stânga, în care accentul să cadă pe un stat al investiţiilor, care face politica industrială, alege campioni tehno-industriali, le dă subvenţii, dar cu criterii clare de performanţă la exporturi şi avans tehnologic constant. Şi foarte important, cu negocieri colective cu sindicatele ca să se împartă mai bine roadele creşterii productivităţii, aşa cum se practică în capitalismele „coordonate“.
Te descrii ca „economistă heterodoxă“. Ce înseamnă asta şi care ar fi cea mai importantă schimbare în economia românească pe care ţi-ai dori-o şi care ar veni din această optică heterodoxă?
Economiştii heterodocşi sunt de multe feluri – de la cei de dreapta din Şcoala austriacă până la cei de stânga din Şcoala instituţională, feministă, post-keynesiană.
Eu am „crescut“, ca să zic aşa, în şcoala lui Hyman Minsky, un economist de stânga inspirat de John Maynard Keynes, Joseph Schumpeter şi Joan Robinson. Minsky porneşte de la principiul: capitalismul este fundamental instabil, fragil, mai ales unde statul nu reglementează serios sectorul financiar. Minsky a devenit faimos în 2008, când înşişi bancherii i-au înviat conceptul de „instabilitate financiară“ ca să explice de ce am avut o criză a globalizării financiare. Şi vreau să punctez faptul că nu numai bancherii s-au convertit, ci şi instituţiile internaţionale de genul FMI, BIS, Banca Mondială. Se vorbeşte acum de un „ciclu global financiar“, un concept introdus de economista franceză Helene Rey de la London Business School, care recunoaşte că autorităţile naţionale pierd controlul asupra condiţiilor de creditare interne atunci când lasă capitalul financiar să treacă liber graniţele.
Lecţia cea mai importantă a lui Minsky este că statul este singura instituţie capabilă să se asigure că instabilitatea capitalismului nu explodează în crize serioase, cu recesiuni lungi, şomaj şi instabilitate politică. Statul realizează aceste lucruri prin două măsuri paralele: ţine sectorul financiar în frâu şi foloseşte politici economice ca să contracareze crizele sectorului privat.
Aceste două măsuri sunt, din punctul meu de vedere, imperative în România: o reformă a sistemului bancar, ca să ne asigurăm că nu importă volatilitatea financiară globală, aşa cum au făcut-o, de exemplu, în 2008, şi un stat investiţional serios, cu capacitate instituţională să ţină economia românească competitivă în epoca asta nouă a capitalismului super-tehnologizat.
Dacă par uşoare, nu sunt. E nevoie de o reformă instituţională radicală, care începe în curtea BNR, trece prin băncile universităţilor, care trebuie să pregătească o tehnocraţie de stânga, educată să facă politici industriale din Palatul Victoriei, şi să ajute la creşterea unui sector privat competitiv. Nu visez la un capitalism fără sector privat, ci la un hibrid social-democrat în care „statul antreprenorial“, cum îl numeşte economista Mariana Mazucatto, lucrează cot la cot cu universităţile şi companiile private, nu ca să le faciliteze profituri exorbitante şi şmecherii fiscale, cum face acum, ci competitivitatea cu salarii decente. De la internet la biotech nicio inovaţie de frontieră nu s-a produs fără statul antreprenor, lucru valabil până şi în Statele Unite.
Şi celor care strigă „nu se poate asta în UE“ le reamintesc faptul că Germania a declarat zilele trecute că a revenit vremea politicilor industriale şi a campionilor naţionali şi că politicile Uniunii Europene nu sunt bătute în cuie. Pe mine mă preocupă faptul că, dacă nu schimbăm discursul economic în România, rămânem în urmă.
La noi se vorbeşte foarte mult despre corupţie ca fiind cauza principală a sărăciei. Cu siguranţă că este una dintre cauze. Însă foarte puţin se vorbeşte despre relaţia dintre sistemul economic şi sărăcie. Care ar fi după tine cauzele principale ale sărăciei din România? Există o corelaţie cu sistemul economic? Cum vede un economist această situaţie?
Sărăcia are cauze structurale, legate de modelul economic şi de politicile economice de după 1990. Cauza principală pentru mine este dezindustrializarea excesivă în primii ani de tranziţie, care a deschis drumul pentru modelul „România, ţara muncii ieftine“. Dezindustrializare excesivă, accelerată de politici monetare gândite între BNR şi FMI şi impuse ca o cămaşă de forţă întreprinderilor de stat româneşti.
Corupţia, la fel ca sărăcia, este un simptom al acelor decizii de politică economică din primii ani de tranziţie, când BNR pur şi simplu a oprit robinetul de credit către băncile de stat, impunând o politică monetară extravagantă – să funcţioneze sectorul industrial după principii de piaţă, dar fără credit. Zic extravagantă pentru că nu găseşti vreun economist serios azi care să nu fie de acord că nu există capitalism fără credit, mai ales când sectorul tău industrial e dominat de companii mari, integrate vertical (adică producând unele pentru altele), care au nevoie de credit şi pentru operaţiunile de zi cu zi. Îmi aduc aminte şi acum de explicaţia unui director de întreprindere de stat în 1992: „Suntem o întreprindere de stat care a reuşit să şi crească producţia şi să şi găsească pieţe noi de desfacere. Dar ce am reuşit prin restructurare distrug băncile, cu dobânzi enorm de mari şi un sistem de plăţi super lent. Avem 200 de milioane la CEC şi ne trebuie 30 de zile să ni-i dea banca. Cât timp cheia restructurării, banii, este la discreţia băncilor, suntem într-un război pe care îl pierdem.“
Să fim clari, în 1992, nu aveam decât bănci de stat în România, bănci care depindeau de lichiditatea BNR, ca orice bancă în sistemul capitalist. Când economiştii de dreapta spun „păi companiile de stat erau ineficiente şi trebuiau desfiinţate cât mai repede, foarte bine a făcut BNR“, nu întreabă cum poate funcţiona o companie fără acces la credit, cu preţurile la materii prime liberalizate, cum ne-a presat FMI-ul să facem în 1991, cu leul la vale, că nu avea BNR nici rezerve, nici prea mare înclinaţie să îl oprească. E ca şi cum i-ai lega unui cal picioarele din faţă şi îi ceri să alerge cursa cu obstacole, iar când se loveşte şi cade, zici: e clar, calul ăsta nu poate alerga.
Dezindustrializarea excesivă a creat şomaj şi, pe atunci un fenomen rar în capitalism, migraţie de la oraş la ţară, că nu aveau oamenii ce să mănânce. Ne-au trebuit 16 ani de tranziţie să ajungă salariul real de unde picase în 1990. Şi nu era inevitabilă traiectoria asta – dacă ne uităm la Polonia, Grzegorz W. Kolodko, Ministru de Finanţe între 1994 şi 1997, spunea că secretul succesului în Polonia a fost să nu se ia în serios sfatul instituţiilor internaţionale (Banca Mondială, FMI) că „cea mai bună politică industrială e să nu ai politică industrială“. Ideea aceasta a fost foarte influentă la noi, mai ales în modul în care au fost gândite politicile monetare şi reforma bancară ca instrumente anti-companii de stat.
Din acest război purtat pe teren monetar s-au născut şi firmele căpuşă, marile averi acumulate ilicit prin jaful sectorului de stat, micile înţelegeri dintre directori de bănci şi de întreprinderi de stat pe credite neperformante, modelul „România, ţara muncii ieftine“. Semeni debandadă monetară, culegi corupţie şi sărăcie.
O problemă durută şi mult speculată la noi este impozitul unic vs. impozitul progresiv. Din câte ştiu, toate ţările prospere au impozit progresiv, iar cele cu impozit unic sunt ţări cu economii de talia României. De ce? Există o corelaţie? De ce nimeni în România nu-şi asumă acest impozit progresiv? Sau poate e bine cum suntem? Sau suntem de acord cu economiştii care ne spun că impozitul progresiv ar aduce doar mărunţiş la buget, nu bani adevăraţi?
Modelul economic „România, ţara muncii ieftine“ are doi piloni. Unul este nu impozităm progresiv, celălalt nu creştem salariul minim pe economie. Amândouă sunt dominate de ideea că nu trebuie să speriem capitalul (străin). Dacă impozităm progresiv, se închid fabricile, iar investitorii merg unde e munca mai ieftină şi salariile mai scăzute. Eu cred că lectura aceasta de dreapta este greşită şi DEMOS şi-a asumat public taxarea progresivă.
Taxarea progresivă funcţionează aşa: eu, mătuşa şi muncitorul care câştigăm sub, de exemplu, 2.000 de lei pe lună, vom plăti, să zicem, impozit de 10%. Domnul de la bancă care este remunerat cu 10.500 de lei (salariu, dobânzi din investiţii etc.) va plăti ca şi noi până la 2.000 de lei, pentru diferenţa de la 2.000 la 5.000 va plăti o taxă mai mare, să zicem 20%, iar diferenţa de la 5.000 la 10.500 plăteşte 35%.
Este o taxă care reduce inegalitatea şi care ne ajută să construim spaţiu fiscal pentru un stat social, un stat care investeşte în slujbe decente şi în servicii publice mai bune (spitale, şcoli, drumuri).
Merge, desigur, mână în mână cu impozitarea companiilor, a marilor averi (mai ales cele acumulate ilicit în capitalismul sălbatic al tranziţiei), şi prioritatea pentru mine este acolo, la taxarea capitalului mare, prin acorduri la nivel european, că acum există apetit, şi îmbunătăţirea capacitaţii statului de a implementa politica de impozitare. Este important să reformăm ANAF-ul, să aibă personal calificat care să poată descifra bilanţuri complexe, să înţeleagă cum se transferă profiturile în ţări cu impozite mai mici. Impozităm averile mari şi profiturile mari mai mult, veniturile mici şi munca mai puţin.
Auzim des că da, chiar dacă nu speriem investitorii, politicienii români se feresc de taxarea progresivă pentru că e greu de „vândut“ alegătorilor. Eu nu sunt convinsă de „conservatorismul fiscal“ al românilor, ca să îi zic aşa. M-a surprins zilele astea un chestionar online pe Ziarul Financiar – un ziar ai cărui cititori eu aş fi aşteptat să apere taxa unică – din care rezultă că mai mult de 50% dintre cei care au răspuns preferă un sistem progresiv de impozitare.
În ultima perioadă asistăm la o luptă dură între BNR (bănci mai degrabă) şi guvern legat de acea „taxă pe lăcomie“. Devine tot mai greu să taxezi băncile. Cum vezi problema acestei lupte şi problema acestor taxe?
Aşa cum am scris în răspunsul DEMOS la scrisoarea economiştilor de dreapta care protestau împotriva „taxei pe lăcomie“, este nevoie de o reformă urgentă a sectorului bancar din România, reformă necesară pentru a schimba modelul economic „România, ţara muncii ieftine“, a creditului „scump şi neproductiv“. Modelul de business al sectorului bancar este unul bazat pe credit imobiliar şi împrumuturi acordate statului, nu pe creditarea economiei reale. Drept consecinţă, industria îşi finanţează expansiunea prin fondurile proprii şi/sau împrumuturi de la firmele-mamă din străinătate.
Lista este lungă. Băncile din România au marje de câştig mult mai mari decât în Europa fiindcă au putere de piaţă. Băncile ne-au adus criza din România. S-au împrumutat ieftin pe pieţele bancare internaţionale pentru a finanţa cu credit scump în valută bulele imobiliare şi creditul de consum, care s-au dus în deficit de cont curent. Toate acestea s-au făcut cu binecuvântarea BNR-ului, care relaxase reglementările prudenţiale în 2007.
Băncile au beneficiat de bailout colectiv prin Acordul de la Viena din 2009. Acolo, băncile au negociat politicile economice ale statului român şi s-au asigurat că statul român le garantează profiturile. Principiul „profitul – pentru privat, pierderile – la stat“ funcţionează şi în România. Cu Ordonanţa 50 şi abuzurile băncilor la creditele în valută, acest principiu s-a extins la „profitul –pentru privat, pierderile – pentru stat şi cetăţenii obişnuiţi“.
Mai important, băncile nu contribuie suficient la dezvoltarea economiei reale din România. În ciuda protecţiilor oferite din toate părţile şi în ciuda creşterii economice spectaculoase de după 2012, băncile au redus ponderea creditării bancare în PIB, în loc să o mărească. Creditarea de către bănci a activităţilor care pot face economia noastră una mai complexă şi cu salarii mai bune (activităţile de IT, automatizare, cercetare industrială) rămâne extrem de dificilă, în ciuda potenţialului dovedit al acestor sectoare în România. De aceea este necesar un model economic progresist de tip DEMOS – dacă ne bazăm pe piaţa bancară, pierdem competitivitate în capitalismul super-tehnologizat.
De ce este greu să taxezi băncile? În primul rând, e greu să ignorăm erorile fundamentale pe care le-a făcut Guvernul în modul în care a gândit „taxa pe lăcomie“, în modul în care o negociază. Taxa este acum o piedică pentru politica monetară, pro-ciclică în limbajul de specialitate, pentru că exacerbează deciziile de politică monetară – când BNR-ul creşte rata dobânzii, creşte proporţional şi taxa, şi face condiţiile de creditare mai aspre decât ar fi vrut BNR-ul. Ca şi în cazul reformei ANAF, taxa pe lăcomie sună a spectacol politic ieftin în perioada electorală, şi nu strategie serioasă de a reduce din influenţa lobby-ului bancar/capitalului mare.
Eu nu aş spune că BNR este capturată de lobby-ul bancar, cum se aude pe la noi. Aş zice că BNR trăieşte într-o relaţie simbiotică cu sectorul bancar, au interese în comun, dar şi surse de conflict. Pentru mult timp, BNR a avut nevoie sectorul bancar să reducă inflaţia – şi nu mă refer la interpretarea teoretică prin care sectorul bancar transmite economiei deciziile BNR pe rata dobânzii. BNR a avut o strategie „tăcută“, să îi zic aşa, prin care producea, cu ajutorul sectorului bancar, aprecierea reală a leului, ca să reducă inflaţia. Şi sectorul bancar nu ajuta din generozitate – BNR le-a oferit băncilor instrumente prin care să realizeze profituri serioase prin împrumuturi în pieţe internaţionale, pe care apoi le plasau la BNR (în operaţiuni carry-trade).
Alianţa asta aproape s-a fracturat în 2008, cu ocazia atacului speculativ. Am văzut acolo cum băncile noastre au fost dispuse să colaboreze cu investitorii străini, să le dea lei pentru atacul speculativ. Şi aş vrea să notez că România nu este o excepţie, acelaşi scenariu l-am văzut în criza din Asia de Est în 1997, sau în ţări emergente de atunci. Globalizarea financiară vine cu investitori cu orizonturi scurte, gata să facă profit în momente de criză, şi aceşti investitori au nevoie de băncile locale ca să poată implementa strategiile. De aceea FMI recomanda încă din 1997 să segmentezi piaţa interbancară, în cazul unui atac speculativ, ca să te asiguri că băncile locale nu ajută străinii.
În afara acelui episod, BNR a continuat să fie un aliat strategic pentru sectorul bancar. De ce? Este logica politică a mandatului de ţintire a inflaţiei, în România şi în lume. BNR preferă mandatul restrâns pe care îl are – de ţintire a inflaţiei – pentru că de fiecare dată când ratează ţinta, dă vina pe guvern şi politica fiscală, cu puţină contestaţie. De aceea auzim cum BNR critică politici fiscale discreţionare, sau încercările de a le cere băncilor să îşi asume un pic din riscurile creditelor în valută, riscuri pe care le-au transmis clienţilor în totalitate (faimoasa Ordonanţă 50). În aceste critici, BNR invocă riscul de sistem, greu de demonstrat mai ales în relaţie cu politica fiscală. Paradoxal, mandatul de stabilitate financiară a devenit o cămaşă de forţă pe care BNR încearcă să o pună guvernelor.
Care este miza? Dacă BNR recunoaşte că a făcut politica de curs de schimb apreciat (cum aproape a făcut-o Dr. Isărescu atunci când a ameninţat guvernul cu un curs de 7-8 lei la euro în februarie 2019) sau că un sistem financiar conectat strâns cu ciclul financiar global înseamnă în practică o politică monetară neputincioasă, atunci ajungem la discuţia pe care o pune DEMOS pe masă: rolul băncii centrale în modelul „România, ţara muncii ieftine“ şi reformele necesare pentru schimbarea de model.
Noi nu negăm că stabilitatea preţurilor este importantă, ci vrem un mandat mai extins, care să includă, de exemplu, creşterea salariilor. Nu suntem foarte revoluţionari în ideile de reformă a funcţionarilor băncilor centrale – de exemplu, Richard Clarida şi Paul McCaulley (economistul-şef al PIMCO) spuneau în 2014 că muncitorii sunt victimele războiului pe care băncile centrale le poartă împotriva inflaţiei şi că a venit momentul ca salariile reale să crească mai repede decât productivitatea. Richard Clarida este acum unul dintre vice-preşedinţii Rezervei Federale a Statelor Unite.
Se discută mult afară – din păcate, la noi foarte puţin – despre incapacitatea statelor de a taxa, impozita marele corporaţii, marele capital, care mereu găsesc forme de a-şi externaliza sau ascunde profitul. Cum reuşesc ele să scape de taxe şi cum reuşesc unele state să le taxeze totuşi?
În afară se discută mult despre „revolta fiscală a elitelor“, elite formate din capitalul mare şi persoanele foarte bogate. Ele au la dispoziţie o armată de experţi pe care îi plătesc bine să facă „optimizare fiscală“, adică să mute profiturile în ţări cu impozite scăzute, mai ales pe capital şi pe venituri din investiţii financiare sau imobiliare. Şi politicienii de dreapta sunt complici în jocul ăsta – exemplul perfect este Jean Claude Juncker, preşedintele Comisei Europene. Zilele trecute a ieşit la iveală corespondenţa oficială de când era Ministru de Finanţe şi apoi Prim-Ministru al Luxemburgului. Alături de Olanda, el a blocat cu mult entuziasm iniţiative europene care voiau să reducă „jongleriile fiscale“ ale marelui capital, astfel încât companiile mari să nu poată ameninţa că pleacă într-o ţară mai dispusă să joace după muzica lor. Revolta fiscală a elitelor este susţinută din umbră de partide de dreapta (câteodată şi cu ajutorul stângii social-democrate), care fac înţelegeri secrete cu marile companii pentru nivele de impozite ridicole – în Luxemburg corporaţiile plăteau pe vremea lui Juncker mai puţin de 1%.
Unde există voinţă politică, există soluţii. Una pe termen scurt o oferă „Inspectorii fiscali fără frontiere“, un program finanţat de OECD şi Naţiunile Unite, care trimite experţi internaţionali să ajute ţările care vor să reducă jongleriile fiscale ale marilor companii. Asta, bineînţeles, nu e suficient, DEMOS propune măsuri concrete de întărire a capacităţii instituţionale a ANAF.
Zilele astea ai postat un video cu fostul economist-şef al FMI, care zicea că guvernele pot mări mai mult datoria publică. Ai sugera asta în România?
Da, te referi la discursul lui Olivier Blanchard, preşedintele Asociaţiei Americane a Economiştilor, clubul de elită al macro-economiştilor.
Blanchard este interesant nu numai pentru că a fost economistul-şef al FMI până de curând şi este un economist de dreapta neo-keynesian. Când el ne spune, cum a făcut-o în ianuarie 2019, că trebuie să terminăm cu obsesia anti-datorie publică, înseamnă că ne aflăm la un moment de răscruce. Până de curând, doar economiştii de stânga vorbeau de politici fiscale active şi de coordonarea între politica monetară şi politica fiscală ca să asigure sustenabilitatea datoriei publice. Când macro-economiştii de dreapta se mişcă în direcţia noastră, e un semn că se schimbă status quo-ul.
Trecem din lumea Reinhart şi Rogoff, unde datoria publică era o sperietoare cu care să ameninţi guverne social-democrate, la lumea Blanchard (cu ecouri de Keynes), în care terminăm cu obsesia anti-datorie, obsesie pe care economiştii de dreapta din România o hrănesc fără odihnă.
Noi în DEMOS spunem că România are spaţiu fiscal să construiască un stat mai puternic, capabil instituţional să investească în locuinţe, spitale, străzi, şcoli, căi ferate, în companii high-tech care să genereze slujbe decente. Nu suntem nici nostalgici ai planificării centralizate, nici „nepricepuţi în economie“. Consensul teoretic în lumea academică se schimbă, şi se schimbă în favoarea poziţiei DEMOS.
Şi nu e doar consens academic. Cifrele BNR ne spun că România are o datorie publică surprinzător de scăzută. A scăzut în 2017 în ponderea PIB, până la 34,1 la sută la finalul lunii iunie 2018, cu mult sub pragul Comisiei Europene de 60 la sută din PIB, precum şi sub pragul de sustenabilitate luat în consideraţie în analizele BNR (40-45 la sută din PIB).
Întrebarea nu este dacă statul are bani, ci cum îi cheltuieşte. Fără capacitate instituţională, ajungem la episoade de genul 18 milioane de euro făcuţi cadou firmelor de consultanţă fără ca ANAF-ul să vadă vreun beneficiu.
Aprofundând puţin, poate nu e nevoie să umblăm la datorie, ci la capacitatea statului de a-şi face treaba la nivelul la care operează vecinii. FMI-ul zice că dacă ANAF-ul nostru ar taxa la fel de bine ca al bulgarilor, am avea 2 la sută din PIB mai mult la buget. La fel, dacă am aduce fonduri europene ca ungurii, am avea 5 la sută din buget acoperit cu bani din afară, nu 2 la sută cât aducem noi. Cum ar veni, cu un ANAF bulgăresc (şi bulgarii au multinaţionale şi oligarhi care îşi cară banii prin paradisuri fiscale) şi colectare de fonduri UE de tip unguresc am avea 5-6 la sută din PIB în plus la buget faţă de cât avem acum. La un PIB de 210 miliarde de dolari, asta ne-ar da spre 12 miliarde de euro în plus la buget. Menţionez aceste cifre pentru că statul neputincios este cea mai mare problemă a stângii. Cu 12 miliarde de dolari în plus pe an rezolvi lejer problema locuirii precare, a transportului public, a spitalelor, mă rog, ce vrea Demos. Salariile sunt acum destul de mari în administraţie, deci nu banii sunt problema. Se mai poate face ceva cu un stat care nu poate face 2 km de cale ferată în plus în 3 ani să lege aeroportul de Capitală şi care pierde, din neputinţă, suma asta aiuritoare în fiecare an? Nu cumva stânga, concentrându-se pe critică şi măsuri de redistribuire, e complet descoperită exact pe palierul care i-ar aduce banii pentru priorităţile ei: capacitatea administrativă a statului?
Eu cred că diagnosticul tău, referitor la o stângă preocupată excesiv de redistribuire, nu se aplică la DEMOS. Noi zicem clar – citeşte, de exemplu, poziţiile noastre pe „Operaţiunea Iceberg“, pe „taxa pe lăcomie“ – că nu putem vorbi de redistribuţie fără să vorbim de cum reorganizăm modelul economic. Pentru noi, statul nu este doar un stat redistributiv, care ia de la capitalul mare prin taxare să dea la cetăţeanul de rând prin servicii publice de calitate. Statul pentru noi este şi un stat investiţional, cu tehnocrate capabile să facă politici industriale pentru capitalismul super-tehnologizat, să le sprijine cu politici bancare şi de taxare. Degeaba dai salarii mari în administraţie, dacă nu dai strategie clară, integrată, şi mecanisme de tras la răspundere pe funcţionarii de stat care nu îşi îndeplinesc atribuţiile. Eu nu romantizez statul investiţional, nici funcţionarii, cred că se construieşte capacitate instituţională cu grijă şi sudoare.
Creşterea capacităţii instituţionale este o prioritate absolută, alături de campanii de educaţie populară, pentru a crea „cetăţeni economişti“ care să participe activ în conversaţii despre cum organizăm sistemul economic şi cum ne asigurăm că statul investiţional rămâne eficient şi nu devine o vacă de muls pentru sectorul privat.
Dreapta tehnocrată zice că şi ea se luptă pentru a îmbunătăţi capacitatea administrativă a statului. Este această temă una de consens sau are stânga soluţii diferite la „reforma statului“?
Şi stânga, şi dreapta vor reforma statului, dar pentru destinaţii diferite.
Statul dreptei este un stat minimal, cu misiune simplă: să se asigure că nu există „distorsiuni“ (banca centrală controlează inflaţia, să funcţioneze preţurile ca semnal). Statul la care aspiră dreapta tehnocrată e un stat „moaşă“ pentru companiile private, care asistă la o naştere fără chinuri şi apoi dispare din viaţa copilului pe care îl ia în braţe piaţa. Dreapta tehnocrată aspiră la un mic birocrat eficient care să rezolve hârtiile repede şi cu un zâmbet pe buze.
Stânga, care învaţă din experienţele de succes ale industrializării, visează la birocraţi care iau interesul public în mod serios şi sunt pregătiţi să facă politică industrială, să se asigure că sprijinul pentru sectorul privat nu e o autostradă cu sens unic, de vărsat bani publici, ci o colaborare strânsă, cu reguli bine definite. Da, este o viziune mult mai ambiţioasă decât a dreptei tehnocrate, noi nu ne mulţumim cu funcţionari care mută hârtii de la un birou la altul rapid, ci vrem funcţionari în sensul profund publici, cu binele public în minte.
Vrem şi altfel de funcţionari publici în băncile centrale, care nu se ascund după un mandat simplu de stabilitate a preţurilor, cum e tradiţia şi la noi, şi în Europa sau Statele Unite. Preocuparea exclusivă cu inflaţia este o idee economică de dreapta. Este dominantă în lumea funcţionarilor din băncile centrale pentru că aşa au fost şcoliţi în universităţi, fără să fie expuşi la idei economice de stânga, şi pentru că patologia instituţională a modelelor de ţintire a inflaţiei cere băncilor centrale să îşi apere cu înverşunare un mandat simplu de ţintire a inflaţiei şi să nege că până şi acel mandat – „schimbăm rata dobânzii ca să ne atingem ţinta de inflaţie“ – are consecinţe redistributive.
E ambiţios, dar nu imposibil. Au putut alţii, de ce să nu poată şi România?
Una dintre marile probleme economice globale, dar care în Est a căpătat forme extreme, este inegalitatea: un număr tot mai mic de oameni deţin puterea asupra unui număr tot mai mare de averi, control de resurse şi capital, iar un număr tot mai mare de oameni devine tot mai sărac. E aproape ca în Biblie: celor ce au li se dă, iar celor ce nu au li se ia şi ce au. Care sunt cauzele acestei prăpăstii tot mai mari a inegalităţii? Care sunt riscurile creşterii inegalităţii şi cum o putem stopa?
Nu putem vorbi despre inegalitate fără să vorbim despre modelul economic care a dominat, cu variaţii locale, ultimii 30 de ani, capitalismul neoliberal. E interesant să îl citim pe Wolfgang Streeck, sociologul german, el ne reaminteşte că am avut şi capitalism industrial, şi capitalism liberal vechi. Modelul de capitalism reflectă compromisuri istorice complexe între clase, naţiuni, viaţă socială şi imperativul de maximizare a profitului. În anii de glorie ai compromisului social-democrat, muncitoarele şi muncitorii puteau vedea capitalismul drept un sistem echitabil, dar nu a durat mult. Capitalismul neoliberal a distrus componenta democratic-redistributivă a statului şi a întărit-o pe cea represiv-liberală.
Aş vrea să menţionez aici partidele de centru-stânga, experienţa lor este, cred, instructivă pentru momentul politic prin care trecem, în Europa şi în lume. Cele din Europa Occidentală sunt un bun exemplu, au avut rolul lor, au vina lor, pentru că au îmbrăţişat mantra neoliberală a reformelor structurale şi a dereglementării ca logică de competiţie între state pentru a atrage capitalul (mai ales cel financiar). Când mantra asta a generat o criză globală a capitalismului în 2008, o criză prezisă de teoriile lui Minsky, partidele de centru-stânga nu au zis „e vremea să schimbăm modelul“, ci, paradoxal, au strâns şi mai tare în braţe logica neoliberală. Au acceptat logica austerităţii (un stat mai mic), a necesităţii privatizării statului bunăstării (welfare state), a competiţiei fiscale între state. De aceea nu numai românilor le este dificil să deosebească între „stânga“ şi „dreapta“, peste tot în Europa, cu notabila excepţie a lui Jeremy Corbyn în Marea Britanie, partidele de centru-stânga s-au mutat la dreapta, mai întâi în logica economică şi apoi, încet, şi în cea politică. Dar social-democraţii au subestimat capacitatea oamenilor de rând de a se revolta împotriva acestui sistem violent, şi vedem consecinţele – mai peste tot în Europa, social-democraţia suferă faimoasa soartă a partidului grecesc PASOK, părăsiţi de alegători sătui de un sistem care nu funcţionează pentru ei. De aici vine şi insistenţa DEMOS că discuţiile despre redistribuţie, justiţie socială, tranziţie ecologică etc. trebuie să înceapă cu o discuţie despre modelul economic şi compromisul social necesar să îl schimbăm.
Cum spunea recent profesorul Brad De Long, fost funcţionar cu multă influenţă în Administraţiile Clinton, economiştii de centru-stânga, inclusiv el, au greşit atunci când au îmbrăţişat ideologia „piaţa rezolvă“, capitalul financiar şi alianţele politice cu centru-dreapta. A venit vremea, susţine el, pentru politici economice de stânga progresistă, de tipul celor pe care le propune DEMOS.
Şi la final: ce-ţi propui, pentru ce vrei să lupţi tu ca politician? Care este programul tău minimal...
Primul şi cel mai important pas, pe termen scurt, este un dialog la două niveluri.
La un nivel, cu elita tehnocratică a României, să discutăm întrebări dificile despre modelul „România, ţara muncii ieftine“. Sunt multe interese care se aliniază să susţină status quo-ul. O schimbare de model necesită o altfel de bancă centrală, un altfel de sector bancar, un altfel de stat, un altfel de ANAF, un altfel de sistem de impozitare.
La alt nivel, vreau să lucrez la temelia proiectului „cetăţeni economişti“ – să putem vorbi despre economie, ideologie şi politici economice cu oamenii de rând care înţeleg instinctiv că modelul pe care îl avem este violent, dar nu ştiu cum să îl schimbe, şi atunci cad uşor în plasa discursului de dreapta cu „piaţa rezolvă“. O să fiu foarte fericită când oamenii vor începe să întrebe „unde a rezolvat vreodată piaţa fără ajutorul statului şi pentru cine?“.
Acestea sunt ambiţiile mele personale, care suplimentează programul DEMOS. Împreună, vrem (1) să schimbăm modelul economic, să aliniem mai bine politicile monetare, fiscale şi bancare ca să sprijinim statul investiţional, să creăm capacitate instituţională pentru acest stat;
(2) să luptăm pentru salarii decente şi să finanţăm servicii publice de calitate;
(3) tranziţia ecologică.
Ordinea e importantă, pentru că nu putem face nici redistribuţie, nici politici ecologice fără să schimbăm modelul economic.