„Barely legal“ sau aventura unui „expirat“ la DreamHack 2013
0Un pensionar ajunge la DreamHack 2013, printre gameri, pasionaţi şi gură-cască. Vede fete de liceu în fuste scurte, îmbrăcate ca personajele din jocurile favorite. Vede tineri pe scenă care se luptă pentru premiul cel mare. Vede o lume diferită. Ce am simţit la DreamHack 2013? Aceasta este o poveste subiectivă. Finalul probelor va fi astăzi, târziu în seară.
În mod normal ar fi o duminică obişnuită, la începutul unei toamne destul de călduroase. Abia la staţia de metrou Tineretului îţi dai seama că se întâmplă ceva straniu în zonă. Puşti cu tricouri cu Logitech, bascheţi mari în picioare şi pantaloni scurţi. E linişte teribilă în Parcul Tineretului. Cine iese din casă la ora asta duminică? Sunt doi alergători. Ce sport ciudat, ce exerciţiu straniu. Să ieşi din casă la ora 9 dimineaţa, într-o duminică, ca să alergi de nebun. Spre Sala Polivalentă mai merg doar câţiva copii. Ştiu deja unde se duc. La intrarea din spate, deşi concursul începe la 10, sunt 40-50 de oameni. Înăuntru, deja s-au adunat la standuri pentru a se urca în simulatoarele de jocuri, pentru a încerca cele mai noi calculatoare.
Un eveniment de gaming este la fel de modern ca acest sport, care încearcă să-şi construiască un loc în mintea oamenilor. Nu este doar o mare de oameni care se uită la un ecran, ci este un adevărat eveniment social. În jurul scenei principale se nasc standurile producătorilor, care îşi aduc cele mai noi plăci de bază, plăci video, laptopuri de gaming şi încearcă să impresioneze aceşti viitori clienţi. Pentru mulţi, e singura şansă de a pune mâna pe asemenea gadgeturi scumpe.
M-am dus cu gândul de a scrie ca un pensionar ajuns acolo întâmplător. Vă arăt de acum unghiul meu de abordare. Nu este una exhaustivă. Veţi citi multe, dar nu aş vrea să fiu un escroc. Am fost un pensionar printre copii pe care nu-i cunosc, iar mentalitatea şi pasiunile lor sunt diferite de cea pe care o aveam eu acum câţiva ani.
Semifinală la Counter Strike
La ora 10 fix începe prima semifinală de la concursul de Counter Strike. Jocul e popular, e energic şi spectatorii care până cu cinci minute înainte stăteau afară, la standurile sponsorilor şi testau tastaturi sau mauşi, intră în Sala Polivalentă din Bucureşti. Aproape 1.000 de oameni stau acum în sală, aşteptând intrarea celor două echipe din Suedia, respectiv Ucraina. Ninjas in Pijamas sunt cunoscuţi în lume şi sunt consideraţi una dintre cele mai bune echipe, dar au ajuns în semifinală după ce au terminat grupa lor pe locul secund. Astfel, semifinala devine o adevărată finală, iar Astana Dragons, paradoxal din Ucraina, sunt câştigători ai grupei lor.
Jucătorii intră unul câte unul, în formaţia de cinci. Tineri, în echipamentele echipei lor, se aşază la calculatoare şi îşi potrivesc totul: de la scaune, la mouse sau monitor. Poziţia trebuie să fie ideală. Meciul începe în aplauzele spectatorilor cu o rundă de cuţite, pentru a stabili cine este terorist şi cine apără baza. Suedezii apără baza, poziţie mai lejeră pe prima hartă aleasă în Counter Strike. Meciul se desfăşoară după sistemul cel mai bun din trei meciuri. Fiecare meci înseamnă o hartă în care se desfăşoară războiul virtual de gherilă. Echipa câştigătoare trebuie să câştige minimum 16 dintre cele 30 de runde din cadrul unei hărţi.
E greu de explicat pasiunea pentru un joc cum e Counter Strike, mai ales atunci când este privit live de către spectatori. Două echipe stau pe podiumul din faţa sălii, iar spectatorii privesc spectacolul pe un ecran uriaş din spate. E o adrenalina ciudată în jocul ăsta. Priveşti 10 personaje fictive, controlate de jucătorii ascunşi în spatele monitoarelor, cum încearcă să se prindă la colţuri şi să se împuşte, să pună o bombă. E o realitate adusă în joc. 1.000 de puşti cu vârste de liceu sau chiar de gimnaziu stau cu ochii pe ecranul mare, pentru a învăţa o schemă sau a aprecia efortul jucătorilor.
Cosplay - de ce?
Scriu acest material din poziţia omului care zice despre sine că este prea bătrân. De ce sunt eu aici? Cine sunt copiii aceştia? Am gânduri de om mare: oare eu mi-aş lăsa copilul să iasă din casă aşa? Văd fete de 16 ani îmbrăcate ca personajele lor favorite din jocuri sau seriale. Fustele sunt foarte scurte, tot felul de coarne şi costume făcute din carton. Dar să nu-i judecăm. Îşi urmează pasiunea la un eveniment de profil, unde nu vin neapărat pentru jocuri, ci pentru a socializa cu cei cu aceleaşi pasiuni, pentru a face poze şi pentru a trăi printre cei care-i înţeleg. E o lume proaspătă la un eveniment cum este Dremahack.
Nu m-am mai jucat cu adevărat de pe vremea liceului. De fapt, niciodată nu am fost atras de lumea asta. Mi-a plăcut mai mult socializarea, mIRC-ul şi alte nebunii ale tinereţii. Jocurile, anime-ul, manga - toate acestea nu m-au atras, deşi aveam în jurul meu un anturaj care trăia astfel. Dar în jurul meu la Dreamhack văd pasiune. Tineri care au stat să construiască din cartoane costumele favorite, să pună ţepi pe umeri. "Băi frate! E a doua oară când mi se întâmplă asta!", ţipă la mine un tânăr care are un asemenea costum. L-am atins cu ghiozdanul pe colţii de carton ai umărului. Fetele sunt mai inventive, în timp ce băieţii au un sceptru în mână, faţa acoperită şi mâinile bandajate ca personajele favorite. Fuste scurte, decolteu adânc. Mă sperie explozia asta de "barely legal". Mă simt prost fumând din ţigară la intrare şi privind toate fetele astea care au 8-9 ani sub vârsta mea, sunt abia intrate la liceu şi care au ieşit din casă aşa. Am gânduri ciudate. Nu, nu din alea. Ci mă gândesc ce aş face eu dacă aş fi părnte. Este o pasiune. Una inocentă. Dar costumaţia este mai exotică. Îmi trece rapid gândul. Urmăresc cu privirea personajele acestea. Tinerii vor să se pozeze cu ele, să îşi umple profilul de Facebook cu astfel de rarităţi în România.
Cosplay-ul vine din Japonia şi din 2005 există chiar şi un campionat mondial pentru aşa ceva. Tinerii abia aşteaptă astfel de evenimente pentru a arăta trucurile învăţate pe internet. Nu numai costumaţia trebuie să fie adecvată, ci şi poziţiile de pozat.
Standuri pline
Mă duc încotro cunosc. S-a terminat prima repriză a meciului de Counter Strike. Favoriţii au câştigat. A fost amuzant să privesc un război de gherilă virtual pe ecran. Oare ce impresie ar avea tata? I s-ar părea sport? Jumătate din sală ies în colţurile amenajate de organizatori cu diverse standuri de la producători. Nvidia, Asus, HTC încearcă să prezinte produsele. M-am dus curios la HTC ca să întreb de ce un producător de telefoane mobile ar veni să se adreseze tinerilor de aici. Sunt ei piaţa lor? La HTC se organizează un minicampionat de Fruit Ninja pe telefon. Tinerii stau pe pufuri şi taie fructe pe telefoanele lor.
La Maguay se înghesuie către standurile cu jocuri de curse, iar la Nvidia e League of Legends. Chiar dacă biletul poate părea scump, e o experienţă pe care ar trebui să o trăiţi. De ce? Pentru că e mai mult decât a te uita la nişte jocuri pe un ecran uriaş. E despre a intra în mediul unor copii care pentru cei din afara Sălii Polivalente ar putea părea de neînţeles. Sportul lor este skateboard-ul, iar sportul din casă sunt jocurile pe calculator. E o lume fictivă pe care au ales-o, aşa cum pe vremuri alegeam Harap Alb, Sailor Moon sau Pokemon. Cu toţii am fost acolo, doar că la DreamHack 2013 cei care sunt pe scenă au făcut din pasiune o meserie pentru care pot câştiga premii de 10.000 de dolari.
Aici nu-i de mine, dar e de alţii. Eu sunt bătrâni, iar locurile cu mulţi tineri nu mă entuziasmează, nu-mi dau energie, ci mi-o fură. Între ei se simt bine. Sala Polivalentă nu arată în weekend-ul acesta diferit de curtea unui liceu cu ştaif din Capitală sau din provincie. Aşa m-am simţit şi când am intrat într-o curte de liceu acum un an. Generaţia asta nu e ratată, ci are alte pasiuni. Duceţi-vă şi descoperiţi-i în noiembrie la campionatul mondial de Gaming, care se va desfăşura tot la Bucureşti. Cumva, DreamHack 2013 este doar încălzirea.
Se încarcă comentariile...
