Simona Halep. Înfrângerea

Simona Halep nu e datoare nimănui, în afară de sine. Simona Halep ştie cel mai bine ce i s-a întâmplat. Simona Halep nu acceptă să fie judecată. Şi nu aş fi scris dacă ieri de dimineaţă, într-o dugheană din centrul Bucureştiului, o doamnă vânzătoare şi soţul ei nu ar fi urmărit pe ecranul unui laptop turneul de la Melbourne, cu semne clare că ştiu despre ce vorbesc.

Cum Halep a democratizat astfel tenisul şi l-a scos din arenele burgheze, judecata va să vină negreşit. Atunci, măcar să ştim despre ce vorbim. Şi nu e vorba de tenis, ci de oameni. Adică de omul Halep.

Înfrângerea lui Halep trebuie căutată undeva pe la minutul 39 al interviului pe care i l–a dat recent lui Cătălin Ştefănescu la Garantat 100%.

„Cred că mulţi sportivi devin mecanici. Cei care mai au puterea să şi zâmbească înseamnă că joacă de plăcere. Toţi din top avem posibilitatea să trăim o viaţă liniştită chiar de acum. Şi nu ne trebuie nimic ca să fim mai fericiţi. Trebuie doar să ne bucurăm mai mult de ce avem. Dacă nu zâmbeşti, devii mecanic, devii ca o maşină. (…)

Am mai avut persoane în tenis care mi-au spus că trebuie să devin un robot. Să devin un robot ca să câştig turnee, Grand-Slam-uri. Nu sunt de acord să fiu un robot, pentru că nu-mi mai pot trăi viaţa. Vreau să mă bucur de această viaţă, vreau să am viaţă personală şi în afara terenului. Vrea să fiu umană, vreau să fiu normală.”

Simona Halep a fost limpede şi articulată în tot interviul. Femeie pe picioarele ei,  ştie ce vrea, ce poate şi dacă vrea să meargă mai departe. Nu e agresivă şi nu are foame de trofee. Nu are instinctul de killer. Cel care face diferenţa.

Dar cum apare această diferenţă? New York Time a petrecut două săptămâni cu Serena Williams la turneul de la New York. Todd Heisler a scris povestea celor două surori „sechestrate fiecare în apartamentul său de hotel”. Familia a fost cazată într-un alt loc şi puteau să le viziteze doar dacă acestea erau de acord. Venus şi Serena îşi petrec zeci de ore pe Netflix, iar staff-ul lor nu lasă pe nimeni în apropiere.

Cerberul şef este Patrick Muratoglu. Îngrijorat de prestaţia Serenei în turul al doilea al turneului, la nicio o oră de la finalul partidei câştigate cu Kiki Bertens, a scos-o la antrenament. Spre uimirea spectatorilor, Muratoglu a exersat serviciul până când Serena a devenit o păpuşă mecanică.

„Muratoglu? Nu aş putea lucra niciodată cu el”, a fost răspunsul prompt şi mai curând speriat al Simonei în interviul de la Cătălin Ştefămescu. „Este mai agresiv. Nu ne-am potrivi ca oameni.” O Simona mai curând circumspectă la ideea că cineva i-ar putea strica starea de bine.

Muratoglu este cel care a schimbat-o masiv pe Serena. „Voi nu mă înţelegeţi. Totul se rezumă la a câştiga”, era filozofia Serenei. O spunea des apăsat. I-a spus-o unei arbitre de linie în 2009: „Jur pe Dumnezeu că iau mingea asta şi ţi-o bag pe gât.”

Muratoglu a schimbat asta în ceva nou. „Nu contează să câştigi, ci cât de mult câştigi.” În fapt, cât de multe turnee câştigi ca să rămâi în istorie, Muratoglu i-a dat Serenei foamea, agresivitatea şi partea aceea dezumanizantă care Simonei îi lipseşte.

„La noi în familie s-a trăit mereu în armonie”, spune Simona la un moment dat zâmbind. „Tata nu m-a forţat să fac tenis. Şi am fost şi norocoasă pentru că mie îmi plăcea. Dacă nu joc tenis zilnic, nu mă simt bine.” Simonei îi place să joace. Simona iubeşte jocul pe care îl vede ca matematica „E geometrie, mie îmi place să văd unghiuri.”. Şi asta e vorbă mare.

În extraordinara sa carte Open, Andre Agassi vorbeşte despre o altfel de matematică: „Tatăl meu spune că dacă voi lovi 2.500 de mingi pe zi, voi lovi 17.500 într-o săptămână, iar la sfârşitul unui an voi fi lovit un milion de mingi. Un copil care va lovi un milion de mingi pe an va fi invincibil.”

Drept urmare, la zece ani, Agassi se lupta cu o maşină de aruncat mingi şi cu un fileu ridicat cu 15 centimetri mai sus. Trebuie să trimită totul înapoi, „mai repede, mai tare.” Iar asta nu se va sfârşi nici când tatăl său va fi pe patul spitalului. În perfuzii, cu o mască de oxigen pe faţă, acesta îi scrie nervos lui Andre ce trebuie să facă, cum să dea în minge ca să-l bată pe Sampras.

Drept urmare, câţiva ani mai târziu, primele vorbe de iubire dintre Agassi şi Graf au fost: „Urăsc tenisul!”. Iar cei doi cuscri, părinţi ai celor mai celebri îndrăgostiţi din tenis, aproape au sfârşit printr-o bătaie în curtea casei din Nevada în care copii lor îşi anunţau căsătoria.

Simona Halep ştie exact cu ce se confruntă şi ce drumuri se deschid în faţa sa. A înţeles şi a decis că acum nu merită să încerce mai mult. Nu în condiţiile date. „Avem tot ce ne trebuie să trăim liniştiţi toată viaţa.” Mai puţin gloria. Dar asta este o chestiune personală. Simona nu are a împărţi gloria cu noi, cum nu-şi împarte nici tinereţile, nici durerile.

La capătul căderii sale infinite, Agassi a avut puterea să revină pe locul întâi în lume. Imediat a fost sunat de un reporter. „Îi spun că sunt bucuros de clasare, că sunt la cel mai bun nivel al meu. (…)E o minciună. Aşa vreau să mă simt. Aşa mă aşteptam să mă simt, aşa îmi spun că trebuie să mă simt. Dar, în realitate, nu simt nimic.”

Dacă în dimineaţa asta Simona s-a trezit iubind tenisul, înfrângerea de ieri e o victorie.