Motociclistul Bogdan Stelea: „Am căzut de patru ori cu Harley-ul“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bogdan Stelea a avut de furcă până a învăţat să stăpânească herghelia de cai-putere a motocicletei Harley-Davidson FOTO: Eduard Enea
Bogdan Stelea a avut de furcă până a învăţat să stăpânească herghelia de cai-putere a motocicletei Harley-Davidson FOTO: Eduard Enea

Fostul portar al naţionalei de fotbal ascultă Metallica, afişează tatuaje impunătoare, face box şi circulă cu un Harley-Davidson, dar spune că e un timid. A jucat pentru tricolor timp de 17 ani, dar a rămas corigent la educaţie fizică în şcoală. Acum, „Arnold“ Stelea vrea o revoluţie în fotbalul românesc.

Bogdan Stelea (45 de ani) îşi pune ochelarii negri, de soare, îşi potriveşte casca pe cap şi dă să plece. „Du-te liniştit, Stelică, doar am avut eu grijă de ea!“, strigă un domn ieşit cu capul pe fereastra unui chioşc de ziare. Îşi întorc privirile şi doi poliţişti, care par să nu ştie la ce să se uite mai întâi: la faimosul portar Stelea sau la superba motocicletă Harley Davidson pe care acesta o conduce. Aceasta pare să fie, de câţiva ani, noua dambla a portarului. Ar mai fi boxul, baschetul, chiar şi fotbalul!, pentru că nu poate să stea fără să practice un sport. Şi despre aceste noi pasiuni ne-a vorbit Bogdan Stelea, dar mai ales despre anii grei, frumoşi, plânşi, glorioşi ai fotbalului prin care a trecut. Pentru că, da, fostul portar i-a trăit pe toţi.

„Weekend Adevărul“: Te-ai născut în Bucureşti, în ’67. Generaţia decreţeilor...
Bogdan Stelea:
Da. Decreţel plin! Locuiam pe atunci la casă, în Băneasa, pe lângă pod. Am stat acolo până în clasa I. Ai mei, fiind profesori de biologie în comuna Nuci, lângă Snagov, făceau naveta. Din clasa I, ne-am mutat acolo. Până în clasa a VI-a. Apoi am venit iar în Bucureşti, exact în aceeaşi clasă de unde plecasem într-a-ntâia. Jucam la Dinamo şi nu puteam să merg la antrenamente de la Snagov.

Cum era viaţa unui copil din Băneasa în ’70?
Era frumoasă, liniştită. N-aveai mari probleme. Eu, de exemplu, eram foarte liber. Îmi plăcea foarte mult să plec, nu stăteam acasă deloc. Pe la 7 ani, plecam la şcoală dimineaţa şi ajungeam înapoi seara, la 22.00. Bunica mea, care stătea cu mine cât ai mei erau la şcoală, era înnebunită, nu mă găsea niciodată.

Puştii de-acum nu înţeleg. Se pot întreba de ce nu dădeai telefon...
Nu exista mobil şi, oricum, n-aveam eu timp de telefoane. Ţin minte că ieşeam de la şcoală, îmi aruncam ghiozdanul într-un tufiş – de multe ori uitam pe unde l-am ascuns – şi plecam. Umblam toată ziua pe gârlă, prin livezi, după fructe, pescuiam, ne jucam. Tot felul de aiureli. Pierdeam vremea. Dresam câinii vagabonzi. Dar viaţă frumoasă am avut şi când m-am dus la ţară. Şi acolo tot pe hoinăreală eram.

La şcoală cum erai?
Nu eram topit să stau la şcoală. Învăţam numai ce-mi plăcea şi ce prindeam în clasă. Îmi plăceau biologia, istoria...  

Nu era o presiune din partea părinţilor, mai ales că erau profesori?
Înainte de a fi profesori, erau părinţi şi foarte buni pedagogi. Şi-au dat seama ce-mi poate pielea, că n-o s-o scoată cu mine la capăt. Dar asta pentru că au văzut că nu creez probleme. Aveau foarte mare încredere în mine.


„Ţin la tăvăleală“ 

Bogdan Stelea FOTO Eduard Enea


Anii aceia erau foarte grei, plini de lipsuri...
Anii ’80 au fost cei mai grei. Ştiam toate cozile din Băneasa! Ştiam unde trebuie să stai la carne, la butelii, la ce oră vine marfa... Lupta pentru butelii... Aveam 12-13 ani pe vremea aceea. Mi-aduc aminte că-şi lăsau oamenii scăunelele, alţii puneau o piatră. Apăruseră oameni care aveau meseria să stea la coadă! Cel mai greu era să iei carne. Dar eu eram mic, am crescut cu lucrurile astea. Din punctul ăsta de vedere, cum zicea bunicul meu, ţineam la tăvăleală. Nu mă impresiona, mă luptam pentru orice. Iar asta, pe parcurs, cred că m-a ajutat foarte mult, pentru că m-a învăţat să fac sacrificii, să rezist în momentele grele. Nu am lăsat braţele jos niciodată. Când am început să joc fotbal, nu mi se părea nimic imposibil. La 12 ani, când am intrat pe poarta clubului Dinamo, i-am spus tatei: „Eu o să joc în naţională“. Tata a început să râdă: „Hai să mergem, să vedem dacă te acceptă mai întâi aici“.

De ce la Dinamo şi nu la Steaua?
Noi îl cunoşteam pe Dumitru Ion, fost antrenor de box acolo, care m-a prezentat antrenorului de la juniori.

Portar de la început?
Da. Mi-a plăcut mult din prima şi n-am mai ieşit din poartă.


„Am rămas corigent la sport“

Părinţii ce spuneau? 
La început au fost entuziasmaţi. Până am început să am probleme la şcoală. Când au aflat, mi-au interzis să mai merg la fotbal. Doi ani m-am dus pe ascuns. A venit tata la Liceul de Aviaţie din Băneasa, unde învăţam, care era de mate-fizică, şi, când a văzut că în clasa a IX-a eram corigent la chimie, la rusă, la engleză şi la sport, mi-a interzis: „Să fii corigent la sport şi tu să faci sport de performanţă, asta n-o înţeleg“.

Şi te-ai zbătut să îndrepţi problemele?
Da, ca să nu se prindă, nu aveam ce face. Stăteam în Băneasa, pe Dobrogeanu Gherea, la casă. Numai bunică-mea ştia, săraca… Îmi lăsa un geam deschis, pe unde aruncam geanta cu echipament. Şi intram în casă cu mâinile-n buzunre. Au aflat după un an şi jumătate, când a trebuit să le spun, fiindcă era nevoie de acordul părinţilor ca să pot pleca în Coreea de Nord cu echipa.

Şi ce-aţi făcut, v-aţi dus în Coreea de Nord?
Da, ne-am dus. Am ieşit pe ultimul loc. La Dinamoviadă participau numai ţările comuniste. Am călătorit cu avionul de mi-au ieşit ochii din cap. Vreo 16 ore. Am mers de nu mai ştiam unde suntem. Şi când am ajuns, am dat peste teren sintetic. Şi gândeşte-te că eram în 1983!

Ai debutat la Dinamo în 1986.
După ce am debutat, m-au trimis la Iaşi. Am stat câteva luni şi în vara următoare m-au adus înapoi. Le-am zis să mă trimită undeva unde să joc. Ţin minte că era domnul Anghelache, care e şi acum preşedinte, şi mi-a zis: „Nu mai pleci nicăieri, rămâi aici“. Şi am rămas.

Ce era Anghelache la echipă?
N-avea o funcţie... El era pe lângă echipă. Lucra în minister... În primul an am apărat vreo şapte meciuri. Şi abia în 1988 am vorbit mai serios cu ’nea Mircea. M-a chemat şi mi-a zis: „Vezi că o să începi să joci. Depinde numai de tine. Eu o să te forţez cât pot. Dacă aperi bine, o să rămâi titular“. Mi-a dat încredere în permanenţă.

Devenisei titular la Dinamo la 21 de ani. Ţi s-a urcat la cap?
Erau alte valori. Noi, tinerii, aveam un foarte mare respect pentru jucătorii mai în vârstă. Şi când jucam titular, tot îl vedeam pe Moraru ca pe Dumnezeu. Nu-mi permiteam să mă uit la el de sus.

Ce ţi-au spus părinţii când le-ai spus că vei juca la naţională?
Nu mi-au mai spus nimic. Dar era ceva diferit, pentru că primul lucru era să înveţi şi apoi să faci sport. Oamenii nu vedeau sportul ca pe ceva prin care poţi să te realizezi. Cu toate că eu ajunsesem prin ’88 –’89, ţin minte, să am bani de nu ştiam ce să fac cu ei. Câştigam pe lună în jur de 15 -20 de mii de lei. În România, în perioada aceea, erau bani pe care alţi oameni îi câştigau într-un an.

Şi ce făceai cu ei?
Îi duceam acasă. Nu aveam pe ce să-i cheltui. Îi puneam la CEC. Îmi luasem deja şi maşină…

În 1994, pe când cel mai important scop al vieţii era participarea la turneul final al Campionatului Mondial din SUA

Stelea in 1994

Primeai sfaturi de la Lucescu?
Da, era foarte atent cu lucrurile acestea. El considera că pentru o anumită vârstă trebuie să primeşti anumiţi bani. Adică nu era de acord ca un jucător tânăr să fie plin de bani încă de la început. Trebuia să realizezi valoarea banului. Au fost şi jucători pe care îi motiva doar banul, dar au dispărut. Eu niciodată nu am fost disperat după bani. Aşa am fost educat de mic. Sunt de părere că banii sunt făcuţi să fie cheltuiţi, nu să stai cu fundul pe ei.

În perioada aceea era lupta cu Steaua…
Când eram pe teren, era război, când eram împreună la naţională nu aveam niciun fel de probleme, ne respectam. Erau fotbalişti foarte buni. Dar, până la urmă, am reuşit să-i batem. Nu ştiu dacă pe termen lung am fi avut supremaţie totală, pentru că încă Steaua era o echipă valoroasă. Dar dacă nu ar fi venit Revoluţia cred că ar fi existat un duel incredibil în anii următori. Noi aveam avantajul că eram mult mai motivaţi, majoritatea eram foarte tineri, aveam media de vârstă 21-22 de ani. Înainte de meciuri se creau presiuni mari, Ministerul de Interne era cum era cu Ministerul Apărării, era rivalitatea între cele două ministere, îşi doreau foarte mult să câştige.

Venea la Săftica ministrul Postelnicu, vă spunea că trebuie să bateţi?
Da, venea şi stătea de vorbă cu noi. De multe ori.

Lucescu asista la discuţii? 
Da, era în permanenţă acolo.  Dar ei nu trebuiau să spună mare lucru pentru că impuneau un respect incredibil. În momentul în care îi vedeai… Pe vremea respectivă răspundeai în momentul în care erai întrebat, nu te apucai să vorbeşti aiurea. Ca la armată.

Care a fost cel mai fericit moment din cupele europene din acei ani şi care cel mai dramatic? Cel mai fericit cred că a fost momentul în care am reuşit să-i scoatem pe Partizan Belgrad şi am mers în semifinale în Cupa Cupelor, unde am jucat cu Anderlecht. Contra lui Anderlecht cred  că a fost cel mai dramatic, pentru că eu cred că meritam să mergem în finală. Acolo au avut ei ceva ocazii, dar am luat un gol care putea fi evitat, iar aici, la Bucureşti, am avut o mulţime de ocazii, am ratat în prima repriză incredibil şi au reuşit ei să ne dea un gol pe final. Eu cred că, dacă reuşeam să marcăm aici în primele minute, îi eliminam sigur.

Revoluţia l-a prins în Cipru

Apoi a venit Revoluţia. Unde erai când a început?
M-a prins în ţară pentru o zi, că la Timişoara deja începuse. Am plecat pe 17 decembrie în Cipru şi ne-am întors pe 27, deşi ar fi trebuie să ne întoarcem pe 23.

În tot intervalul ăsta cum ai ţinut legătura cu familia?
N-am ţinut. Nu ştiam nimic. Auzeam doar zvonuri pe televiziunile germane, cele care mai transmiteau ceva. Asta pentru că după 22 nu am mai putut să luăm deloc legătura cu cei din ţară, nu am mai putut să contactăm pe nimeni. Am vorbit cu mama pe 22 şi după aia...

Lucescu ce zicea?
Nea Mircea nu era cu noi. Era în Italia. Cu noi au fost nea Cheran (n.r. – antrenorul secund), Vasile Ianul şi nea Costică Anghelache. Dar Anghelache a plecat în ţară imediat după ce au început evenimentele.

Încercai să dai telefon şi nu se făcea legătura?
Nu se mai prindea nimic în ţară. Până pe data de 26-27, când am reuşit să vorbim acasă, nu am ştiut nimic.

Vă mai ardea de antrenamente?
Nu ne mai antrenam! Eram în perioada de vacanţă, oricum. Dar când a început Revoluţia, nu mai făceam altceva decât să ascultăm radio, la televizor. Nici nu dormeam. Erau multe din soţii care plângeau. Toate lucruruile pe care le auzeam erau negative. La un moment dat, ţin minte că se spunea că în Bucureşti sunt 60.000 de morţi. Când am auzit aşa ceva, mă gândeam că sigur există vreun cunoscut care s-a dus. La un moment dat, se punea problema să plecăm să o luăm prin Bulgaria... Noroc că a sunat ’nea Costică Anghelache, a vorbit cu Vasile Ianul şi i-a spus: „Nu plecaţi nicăieri, staţi acolo până vă spun eu!“.

Când aţi venit aici cum a fost?
Primul impact a fost la Otopeni, când am văzut că era distrus acolo. Nu mai erau geamuri, era totul ciuruit, fusese măcelul ăla cu soldaţii. Noi acolo am nimerit. Când să mă duc la ţară, la ai mei, ca să-i văd, pe drum m-au oprit vreo patru sau cinci filtre. Deschideau portbagajul, mă controlau. Unii mă recunoşteau, dar atunci nu mai conta. Nu mai zic că erau zvonurile cu teroriştii, că erau cei de la Interne erau terorişti...

„Cu Columbia ne-a fost frică“

Mondialul din ’90. Eraţi în Italia şi v-a prins mineriada din 13-15 iunie.
Înainte de mineriadă, era balamucul cu ocuparea Pieţei Universităţii. Noi, când am plecat, Piaţa Universităţii era ocupată. Când eram în Italia, a izbucnit scandalul cu minerii. Ce să vă zic, când vedeam imaginile acelea, noi eram blocaţi. Eram într-o ţară străină, oamenii se uitau la noi ciudat, asta era situaţia.

Erai căsătorit atunci.
Da, eram însurat de la 21 de ani. Eram cu fosta soţie încă din ’85. Şi la Mondiale am fost împreună cu soţiile.

În ’90, tu ai rămas la Dinamo, echipa s-a destrămat…
Momentul din ’90 a fost incredibil de greu. Mă refer la campionatul ‘90-’91. Plecase Lucescu, plecaseră foarte mulţi jucători buni. Dar nu asta era problema. Noi eram tot timpul priviţi altfel. Eram cei care, indiferent cum jucam, trebuia să pierdem. Am trăit anumite meciuri pe care n-o să le uit niciodată. La Timişoara, când conduceam cu 1-0 la pauză, a venit arbitrul şi ne-a spus clar: „Trebuie să faceţi cumva să pierdeţi, că de aici nu ieşiţi!“. Asta era în toamna lui ’90. După pauză, nu mai ieşeam din careu! Nu vroia arbitrul. Iarăşi, o adversitatea mare, imediat după Revoluţie, am avut-o la Sibiu. Stăteau oamenii pe garduri... Cel mai tare te şoca faptul că poliţiştii se rugau de tine să nu reacţionezi. Veneau să ne spună să tăcem, că nu pot să le facă nimic. „Dacă intră aici, vă termină.“ Şi, normal, te gândeai: „Băi, eu unde joc?“.

În 91 ai plecat la Mallorca.
La Mallorca a fost destul de uşor. Mi-a fost mai greu până să învăţ limba, dar m-au ajutat colegii. Ce ţin minte este că şi acolo erau foarte multe atentate. Violenţa pe care o simţisem în România o vedeam şi acolo.

După doi ani ai ajuns la Standard Liege, în Belgia...
Da, pentru că nu mai jucam şi vroiam să merg neapărat la Mondialul din SUA. Domnul Iordănescu mi-a spus în vara lui ’93 că, dacă nu joc, nu poate să mă ia la lot. M-am hotărât să plec. Asta, cu împotrivirea tuturor, a întregii familii. M-am dus la Liege, acolo am stat trei luni, mi-am dat seama că nici acolo n-am nicio şansă să joc. Şi aşa am venit la Rapid.

De ce nu te-ai întors la Dinamo?
Ba m-am întors la Dinamo, dar acolo era Prunea... Şi dacă aş fi rămas, s-ar fi creat o concurenţă total aiurea. Şi am zis eu că mai bine mă duc să-mi văd de ale mele, am venit la Rapid, am discutat cu...

Ai negociat cu Copos...
Da... (zâmbeşte) Aveam vreo 5.000 de dolari plus o maşină... Şi cam atât.

„Să recunoaştem că ne-au hingherit bine“

A fost un contract doar până-n vară.
Da... Pe mine mă interesa atunci doar să joc. Oricum, pe mine Rapidul m-a ajutat enorm.

America ’94. Ai făcut un meci senzaţional cu Columbia, 3-1. Apoi dezastru, 1-4 cu Elveţia...
...1-4, dar nu am luat golurile pe greşelile mele... A fost o cădere a întregii echipe. Ne-am relaxat puţin, ne-a afectat foarte tare efortul enorm din meciul cu Columbia... Trebuie să recunoaştem că ne-au hingherit bine chiar dacă i-am bătut cu 3-1… Şi drumul, fusul orar – trei ore între Los Angeles şi Detroit –, noi nu mai jucasem într-o sală. La pauză, când era încă 1-1, mulţi dintre jucători aveau crampe... Meciul ăla s-a dovedit că a fost un accident! Dar aşa a fost să fie, ca accidentul respectiv să-l prind eu. Iar după asta... S-a luat hotărârea ca eu să fiu schimbat şi...

S-a spus că te-a întrebat Iordănescu, iar tu ai fi răspuns că nu te mai simţi în stare să intri...
Haha! Eu căderi din astea n-am avut în viaţa mea! Şi nu cred că voi avea vreodată! Nici nu-mi trecea prin cap că o să mă schimbe!

Marea încărcătură fusese cu Columbia, la primul meci. Ei erau de doi ani neînvinşi, bătuseră Argentina la Buenos Aires cu 5-0, aveau un atac incredibil, cu Asprilla, Rincon, Valencia, Valderrama… V-a fost frică?
Da… Ne-a fost frică atunci! Ne-am antrenat, am muncit incredibil. Eram foarte motivat, chiar dacă nu eram sigur că voi juca. Mi-am dat seama că o să fiu titular abia în dimineaţa meciului. Simţeam cumva că voi face un meci foarte bun şi că vom câştiga.

A venit apoi eliminarea la penalty-uri cu Suedia, în „sferturi“. Tu, pe bancă...
A fost o mare dezamăgire. I-am avut în mână. În prelungiri conduceam cu 2-1, ei erau cu un om în minus, un altul dintre ei avea ruptură, abia se mai mişca … Şi aşa ne-au dat un gol, pe final puteau să ne şi bată, a avut Prunea două intervenţii foarte bune…

Lucrurile astea se şterg, mai ales la un portar. Acum a rămas aşa, că golul s-a luat din cauza lui Prunea... Tu erai pe bancă...
Şi eu eram pe bancă, da... Nu puteam să fac mare lucru decât să încurajez. Şi încurajam pe-acolo… Ţipam... Ce să zic... Când eşti pe bancă e greu, e incredibil... Cunoşti senzaţiile, dar nu poţi să faci nimic. S-a făcut o greşeală personală destul de mare. Iar la penalty-uri… Am ratat pe o anumită labilitate...

Apoi, după un an în Turcia, te-ai reîntors în ţară. La Steaua. După Dinamo şi Rapid, ajungeai în Ghencea...
Da, eu când am venit la Steaua, îmi doream să mă întorc la Dinamo. Dar... La Dinamo era domnul Cornel Dinu... Ceva în club, nu mai ţin minte exact. I-am spus lui Giovani să vorbească la Dinamo, să le spună că vreau să mă întorc. Ei tot insistau că sunt jucătorul lor, deşi eram liber de contract. Am zis atunci, OK, asta e. Dacă mă vor cei de la Steaua, mă duc la Steaua. Şi m-am dus acolo. M-au plătit şi mult mai bine decât ce-mi oferea Dinamo…

În 1996, la Euro, au fost trei înfrângeri, dar s-a spus că totul s-a tras de la primul meci, 0-1 cu Franţa, în care ai greşit la gol...
Păi, am greşit! Chiar am greşit, ce să mai discutăm! Am ieşit aiurea din poartă şi mi-a dat Dugarry gol. Îmi doream foarte mult să fac un turneu final bun. Dorinţa asta s-a întors împotrivă. Eu, la momentul respectiv, încercam să arăt că rup norii...

De ce?
Nu sunt ipocrit. Jucam la Steaua şi vroiam să fac un turneu final foarte bun şi să plec în străinătate. Eram foarte motivat. Numai că... În anumite momente aş fi avut nevoie de... Eram destul de rebel, aveam impresia că le ştiu pe toate şi că numai cum gândesc eu e bine. Cred că aveam nevoie de un om care să mă tempereze şi să-mi spună: „Fă aşa, că aşa o să-ţi fie bine!“.

„Am fost slab în ’98, la scandalul de la meciul cu Paraguay“



În 1998, la Mondiale, într-una dintre marile victorii din istoria naţionalei tricolore: 2-1 cu Anglia

Şi a venit Mondialul din 1998. Cu nişte poveşti…

Da, ăla cu cântec… Înainte de turneu, cu scandal, cu degete arătate, cu unii…

Stelea la Mondiale

Ce gândeşti acum despre evenimentele de la meciul cu Paraguay, când ai arătat un anumit deget către public?
Că am fost slab. Că n-aveam dreptul să reacţionez de maniera aceea niciodată. A fost o slăbiciune şi am reacţionat aşa.

Au fost nişte frustrări care se acumulaseră.
Da, au fost nişte frustrări. Marile frustrări apar atunci când ajungi undeva şi... (oftează) Se întâmplă lucruri în viaţa particulară... Sau tu nu eşti educat de o anumită manieră... Ai anumite lacune în educaţie şi în cea sportivă... Ai senzaţia, când ajungi la un anumit nivel, că eşti Dumnezeu şi ţi se cuvin toate. Şi că nimeni nu mai poate să spună nimic, că anumiţi oameni nu mai pot să aibă o opinie. Asta a fost o parte care s-a întâmplat cu mine. Aşa gândeam, aveam impresia că totul mi se cuvine mie şi că toată lumea trebuie să-mi stea la picioare. Au mai fost şi alte lucruri. Îmi amintesc de campaniile care se făceau înaintea unui turneu final împotriva noastră, a tuturor. Campanii gratuite, pentru că nu mi se părea normal ca, atunci când noi ne pregăteam să mergem la un Campionat Mondial, presa din România să vorbească de afacerile pe care le avem, de casele pe care noi ni le-am făcut, de modul în care noi ne comportăm, de maşinile pe care le avem...

Simţeaţi că se schimbă lumea, societatea în România?
Nu era asta. Pe mine asta mă deranjează cel mai tare, că noi reacţionăm pozitiv doar când ne e foarte greu, când am ajuns jos şi suntem aproape terminaţi. Când ne e bine şi ar trebui să creem o atmosferă pozitivă şi să ţinem pe cineva sus, nu reuşim. Lucrurile mari nu le dobândeşti când eşti motivat aşa. Le dobândeşti când totul e pozitiv lângă tine. Îmi aduc aminte de prima calificare la Mondiale, cea din 1990. Noi, când am jucat aici cu Danemarca şi i-am bătut cu 3-1… Noi, dacă nu băteam meciul ăla, dispăream! Şi Dinamo, şi Steaua!

„Aveţi ordin să câştigaţi împotriva capitalismului“

Cum aşa?
Ni s-a spus clar! A venit Valentin Ceauşescu la Lăcătuş şi i-a spus: „Vezi că, dacă nu câştigaţi meciul ăsta şi nu vă calificaţi la Mondialul din Italia, vă desfiinţează! Amândouă echipele“.

Când v-a spus?
Chiar înainte de meci. Noi ştiam că aşa o să fie.

De ce?
Se săturaseră de scandalurile dintre Steaua şi Dinamo... Se săturase (n.r. – Nicolae Ceauşescu) de scandalurile astea. La meciul din Danemarca, după ce că luaserăm o bătaie cruntă, 3-0, ne-au călcat în picioare, mai apăruseră şi nişte bannere pe-acolo, în tribune, împotriva regimului, împotriva lui Ceauşescu, şi asta a deranjat foarte mult. Chiar înainte de meci a venit tovarăşul Emil Bobu şi ne-a spus… Asta mi-aduc foarte bine aminte: „Astăzi aveţi ordin să câştigaţi împotriva capitalismului!“.

Înaintea returului.
Da. Tovarăşul Bobu. Nnoi ştiam din sursă sigură, de la Valentin, că, dacă nu reuşeam să ne calificăm, ne desfiinţau. Iar apoi am auzit că, dacă ieşea rău la meciul respectiv, atunci, pe 17 noiembrie, că ţin minte data şi acum, se declanşa revoluţia acolo, pe stadion! O aveau plănuită să înceapă acolo.

Pe fondul nemulţumirii oamenilor...
Pe fondul nemulţumirii, a tot ceea ce se întâmpla. Urma să înceapă pe stadion. Am auzit lucrul ăsta. Aşa, a ieşit bine, toată lumea a fost fericită şi s-a amânat totul.

De unde pleacă mobilizarea asta doar la ananghie?
De la neajuns. De la tot. A trebuit să ne adaptăm la un mod de viaţă. În momentul în care noi am trăit în ultimii 60 de ani... Regimul comunist a fost unul în care neajunsurile şi frustrările erau la ordinea zilei. Apoi, ele au continuat. Bine nu a fost, chiar dacă am avut libertate. Marea majoritate a oamenilor încă suferă.

Revenind la momentul 1998...
A fost iar o posibilitate bună să facem un Campionat Mondial fantastic. Am început bine. Am bătut Columbia şi Anglia şi eu am crezut că nu ne mai opreşte nimeni. Apoi a venit meciul cu Croaţia în care am avut o cădere...

Dar a fost şi meciul cu Tunisia, 1-1 cu voi vopsiţi blonzi.
Eram deja calificaţi, era de aşteptat o relaxare.

Aveaţi imaginea unei naţionale ursuze.
Da.

Faptul că nu interacţionaţi cu publicul, cu presa, că antrenamentele erau închise...
Noi eram în silentio stampa după scandalul cu Paraguay. Vorbeam cu presa doar la interviurile de după meci. La TVR. Nu mai vorbeam în particular. Asta a afectat pe toată lumea, până la urmă. Dar ce s-a întâmplat cu Paraguay a fost doar picătura care a umplut paharul. Fusese toată campania...

Retrospectiv privind, crezi că aţi procedat OK?
Aş schimba doar din punctul meu de vedere. Reacţia mea din meciul cu Paraguay. Dar reacţia ca echipă, nu. Nu, pentru că nu eram respectaţi. Sau, cel puţin, noi nu ne-am simţit respectaţi.

„Avem datoria să încercăm o schimbare!“


Generaţia de aur promite că va schimba faţa fotbalului românesc

generatia de aur

De ce crezi că, spre deosebire de generaţia ta, fotbaliştii români nu mai reuşesc acum să se impună în străinătate?
Foarte simplu: pentru că nu se mai acordă nicio atenţie copiilor şi juniorilor. Un fotbalist creşte foarte greu. Totul ţine de cum creşti şi educi un copil. Iar valorile pe care le percep ei sunt total greşite, anapoda.

Şi pentru asta ai intrat în proiectul cu Popescu, Hagi şi Dumitrescu, ideea de a schimba lucrurile la federaţia de fotbal?
Normal!

Aţi discutat despre asta?
Dar nu de acum, le discutam încă de când jucam!

Şi puteţi să schimbaţi ceva?
Nu ştiu ce putem să schimbăm, dar avem datoria să încercăm!

Realizezi că, dacă veniţi la conducerea FRF, veţi avea în spate o presiune uriaşă? Oamenii s-au săturat de blaturi, de corupţie, de nepotism, de amatorism...
Normal că realizăm. Dar nu avem încotro. Trebuie să ne asumăm o astfel de situaţie şi să lucrăm cu ea. Să facem cumva să convingem oamenii că lucrurile vor fi în regulă şi că merită să mai aibă puţină răbdare şi încredere. Oricum, referindu-mă la mine, apropo de ce spunea bunică-meu, că ţin la tăvăleală, poporul român ţine la tăvăleală, nu asta e problema. Problema e că a fost mult prea tăvălit. Trebuie să vină momentul în care să i se ofere şi lucruri bune. Măcar în ceea ce ştim noi să facem şi ce putem oferi.

Era o scenă destul de obişnuită la federaţie. Opreau maşini şi coborau diverşi cu sacoşe... Cu whisky, cu baxuri de ţigări, cu diverse produse...
Nu vreau să comentez, dar noi şi când jucam nu prea...

Asta e imaginea fotbalului românesc!
Imaginea asta va trebui să se schimbe! Nu putem să vorbim foarte mult. Mi-ar fi uşor să spun: „N-o să fie asta!“. Dar n-o să conving pe nimeni decât atunci când se vor vedea faptele.

Revenind la viaţa ta. A fost un şoc pentru tine când te-ai lăsat de fotbal?
În mod sigur, da. Chiar dacă am avut posibilitatea să intru imediat ca antrenor secund la naţională, m-a afectat. Aveam momente în care încă mă mai gândeam. Dar, uşor-uşor, am trecut. Ce m-a ajutat a fost că niciodată nu m-am oprit din făcut sport. Şi azi am fost la antrenament!

Cum îţi proiectezi viitorul acum?
Uff… Eram… Anul trecut eram foarte motivat să antrenez, să transmit din experienţa mea tot ce am mai bun. Încă mai am dorinţa asta, dar îmi dau seama că nu ştiu unde aş putea să antrenez. Nu văd un orizont foarte larg. Toate eforturile mele le canalizez către ceea ce putem face, în cadrul acestei echipe, la federaţie. Cred că vom putea să schimbăm o mentalitate şi să dăm o încredere că putem face iar lucruri importante.

E o modă printre jucători acum de a spune că sunt scârbiţi de România, că se stabilesc afară. Pe tine te-a bătut gândul ăsta?
Aş fi putut să rămân lejer la Salamanca. Dacă doream, îl făceam. Rămâneam şi cu funcţie în club, eram foarte bine văzut acolo...

Ce te-a motivat să te întorci?
Nu. Mi se întâmplă de atât de multe ori să am frustrări faţă de ceea ce e la noi, am momente în care mi se pare totul negru, în care înjur... Dar, de fiecare dată, mă întorc şi îmi dau seama că tot aici aş vrea să fiu. N-aş putea să fiu departe de România. E ceva care mă trage înapoi. E ceva în mine care-mi spune că trebuie să stau, să lupt, să fac ca lucrurile să fie mai bune. Poate că ţine tot de chestiunea cu ţinutul la tăvăleală. Aşa mi-e scris să fiu.

 „Chestia cu motoarele o am din copilărie“


„Arnold“ a stat doi ani cu Harley-Davidson-ul în curte fără să-l poată conduce FOTO: Eduard Enea

Ai motocicletă, joci în reclame, apari în presa mondenă...
În reclame apar prea puţin faţă de cât mi-aş dori. În presa mondenă apar involuntar. Datorită ocupaţiei pe care o are soţia mea, care se ocupă de design. Dar eu nu mă consider un personaj monden.

stelea pe motor

Apropo de soţie. Spunea că eşti un tip reţinut, romantic, timid. Imaginea asta nu se suprapune cu cea publică, de dur.
Probabil că eram mai dur când jucam. Dar în viaţa de zi cu zi nu sunt aşa deloc. Sunt impulsiv, dar nu sunt violent. Mă contrazic, dar nu ajung la violenţă, nu-mi place. Îmi place să fiu retras, nu să ies în evidenţă.

La imagine contribuie şi aspectul. Tatuaje, motor... Sunt nişte clişee...
Chestia cu motoarele o am de când eram copil! Mi-a cumpărat taică-meu o Mobră când aveam vreo 13 ani, dar n-a mers niciodată. Şi am stat şi m-am uitat la ea ani în şir. Asta cu motoarele mi-a rămas! Şi întotdeauna mi-am dorit să-mi cumpăr un Harley Davidson!

Dacă-ţi spunea cineva în 1989 că vei avea Harley...
Credeam! Pentru că în general mă lupt pentru ceea ce-mi doresc. Ca dovadă că mi-am luat Harley Davidson şi a trebuit să mă duc să dau pentru carnet, că nu aveam carnet de motocicletă. Nici nu ştiam să merg! Şi aici a fost o întreagă aventură, că la şcoală m-am dus şi făceam pe motorete d-astea mici, nu puteam să merg, nu-mi intrau genunchii, nu-mi ieşeau virajele, am dat cu ele de pământ, am şi căzut de câteva ori...

A făcut şcoala de motor de două ori

La şcoală...
Da, la şcoală! Am făcut şcoala un an, nu m-am dus să dau examenul, a mai trecut un an, m-am dus şi am făcut şcoala din nou, mi se părea mie că nu merg bine după ce am făcut 20-30 de ore, am mai luat nişte ore...

Deci tu aveai motorul, dar n-aveai carnet.
Din 2009 îl am şi mi-am luat carnetul în 2011.

Stăteai cu motorul în curte şi te uitai la el?
Ce era să fac? Nu ştiam să merg.

E o dramă felul în care se face şcoala pentru motociclete în România.
Da, pentru că nu dai decât poligonul şi eşti praf. Nu ştii să pui o frână, nu ştii ce să faci dacă opreşte unul în faţa ta... În poligon nu te uiţi în oglindă, nu stai să semnalizezi, nu eşti în trafic...

Ai căzut cu motorul pe stradă?
Am căzut de vreo patru ori...

Cu Harley-ul?
L-am şi rupt...

Aoleo!
Noroc că aveam „castronul“ (n.r. – casca)...

Ce ai stricat?
Oglinzile... N-aveam engine-bar-ul, să protejeze. S-a dus direct şi pe schimbătorul de viteze, şi pe scări, şi pe…

Cum s-a întâmplat?
Am alunecat. Am prins pietriş pe roata din spate. De vreo două ori am căzut la început, când nu eram obişnuit cu ea...

Nu ţi-a venit să zici: „Gata, dă-o dracu’“?
Ba da, mi-a venit! Dar nu m-am lăsat.

Bine că nu ţi-ai rupt nimic.
O dată mi-a căzut pe glezna dreaptă şi nu mai puteam să-mi scot piciorul de sub ea. Noroc că nu m-a prins cu ţeava de eşapament, să mă ardă. Aveam şi blugi pe mine... M-a şi ars de vreo două ori pe picior, că am mers în pantaloni scurţi. Am uitat de ţeavă şi...

Ai gaşcă, prieteni motociclişti?
Am, cei cu Harley.

Faceţi ieşiri seara?
Seara nu. Dar facem ieşiri. Şi acum, vineri, avem acţiune să mergem la mare. Pentru două zile.

Sunteţi mulţi?
Cei mai mulţi ne-am strâns la începutul acestui sezon. Am fost vreo 62.

Şi acum unde mergeţi?
Sigur la Mamaia.

O iei şi pe soţie? Are curaj să se urce în spate?
Nu, n-a mers niciodată. Dar, oricum, e destul de incomod ăsta de mers cu cineva în spate.

De ce ţi-ai luat Harley şi nu un speed sau un tourer?
Îmi place Harley-ul. Îmi place cum sună.

Ai renunţat la maşină sau alternezi?
Alternez. Mi-e foarte uşor cu motorul. Dimineaţa, în trafic, fac 7 minute în loc de 30.

CV

A participat la trei Campionate Mondiale

> Nume: Bogdan Stelea

> Data şi locul naşterii: 5 decembrie 1967, Bucureşti

> Cariera: Dinamo (1979-1991 şi 2004-2005), Mallorca (1991-1993), Standard Liege (1993-1994), Rapid (1994 şi 2002), Samsunspor (1994-1995), Steaua (1995-1997), Akratitos (2005), Oţelul (2006), Unirea Urziceni (2006-2008), FC Braşov (2008-2009); naţionala României (1988-2005) – 91 de selecţii

> Performanţele: trei titluri de campion, cu Dinamo (1990) şi Steaua (1996 şi 1997), de cinci ori Cupa României (1990 şi 2005 cu Dinamo, 1996 şi 1997 cu Steaua, 2002 cu Rapid); trei turnee finale ale Campionatului Mondial (1990, 1994, 1998), două turnee finale ale Campionatului European (1996 şi 2000)

> Locuieşte în: Bucureşti


În jilţul roşu din cafeneaua unde a avut loc interviul, Bogdan Stelea avea alura unui star de cinema / FOTO: Eduard Enea
 

Stelea pe motor

Una din două

METALLICA, BUFFON, MONICA BELLUCCI

Steaua sau Dinamo?
Uff… Amândouă.

Lucescu sau Iordănescu?
Hm... Amândoi.

Harley Davidson sau Mercedes?
Ca senzaţie, mă identific mai mult cu Harley.

Alb sau negru?
Negru.

Ponta sau Băsescu?
Ei… E greu… Băsescu a câştigat alegerile singur contra tuturor, cum spune şi lozinca rapidistă. Ponta trebuie să gestioneze acum nişte lucruri foarte grele.

Michel Preud’homme sau Gianluigi Buffon?
Gianluigi Buffon.

Monica Belluci sau Nicole Kidman?
Monica Belluci.

U2 sau Metallica?
Metallica.

David Gahan sau Mick Jagger?
Niciunul. Mai degrabă Mick Jagger.

Kevin Spacey sau Russell Crowe?
Russell Crowe.

Republică sau monarhie?
Cred că oamenii nu mai sunt educaţi pentru o formă de guvernământ precum monarhia.

Samsung sau iPhone?
Niciunul. Eu am Blackberry.

Acest interviu a fost publicat în ziarul „Weekend Adevărul“ - ediţia 12-14 iulie 2013.

Sport



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite