Să vindem totul!

O ţară nu supravieţuieşte vânzându-şi resursele. Ea amână puţin sfârşitul inevitabil, chit că-i doar sfârşitul incompetenţei.

Ştiaţi că în România funcţionează 22 de fabrici de medicamente? Mult mai multe decât în perioada comunistă! Cu toate astea, conform unei analize recente (Cegedim, cf. ZF), cele 315 milioane de euro, cifra de afaceri a primilor 15 producători, nu reprezintă decât 12% din potenţialul pieţei. Valoarea comerţului farmaceutic atinge 3 miliarde de euro. O mină de aur, mai ales că, în majoritate, hapurile sunt stropite de izvorul nesecat al statului. Producătorul autohton e cantitate neglijabilă, precum se vede. Situaţia din industria farmaceutică se reflectă miraculos în agricultură. Scriam şi anul trecut (dar şi acum doi, trei, patru ani) cum importă România alimente într-o veselie, cam 70% din necesar. Un milion şi jumătate de hectare stau, între timp, nelucrate. Fondurile europene pentru micii fermieri zac neaccesate la Bruxelles. Magicele cuvinte ale comunismului triumfător, „mecanizare, automatizare“ s-au oprit la poarta fostei fabrici „Semănătoarea“, devenită studiouri TV. E clar, nici industria nu s-a lăsat mai prejos. Aveam şi noi un lider zonal, Oltchim, al treilea mare producător european, şi uite că dă faliment. O să importăm PVC de peste mări şi ţări! Vorbind cu un şofer de taxi, omul mi-a spus că duce dorul unei cutii de scule cu preţ chinezesc, dar la calitate cehească (n-a îndrăznit să zică „germană“). „Păi ce, am întrebat, noi nu facem?“ „Nu“

Trei sferturi din necesarul naţional de „orice“ e acoperit din import. Constatăm că aşteptăm de ni se lungesc urechile să vină investitorii strategici, cu bănişorii lor fermecaţi, să ungă osia înţepenită a economiei. Vechile „ctitorii“ ale lui Ceauşescu ruginesc sau sunt vândute de-a dreptul ca fier vechi. Fiind comuniste, trebuie lichidate de capitalişti inimoşi. Între timp, mutăm ingenios banii dintr-un buzunar în altul, încrezători că ingineriile financiare vor rodi precum Caritas-ul lui Stoica. Nu am văzut niciun guvernant, niciun economist făcând o analiză pe termen lung a importurilor, a necesarului sau a capacităţii pieţei interne de a genera şi a absorbi marfă. Toţi vorbesc de macroeconomie, de disciplină financiară, de taxe, de dobânda de referinţă, de parcă România ar fi City-ul londonez! Nici preşedintele n-a gândit mai departe. Pentru domnia sa, singura soluţie e vânzarea resurselor, aşa cum pare a înclina şi premierul Ponta. Dar nimeni, repet, nimeni nu a pus cap la cap comerţul din ultimii zece ani şi nici n-a gândit o strategie pentru următorul deceniu. Păi, nu-i piaţă liberă? Nu decide ea? Nu e clientul nostru stăpânul nostru? Iar vreţi planificare? Comuniştilor!

Dacă a-ţi face proiecte, la nivel de naţiune, pentru viitorul îndepărtat, e comunism, atunci toată Europa tehnologică şi civilizată trăieşte în plin obscurantism leninist! Tocmai asta ne desparte de Occident, incapacitatea de a urmări obiective clare, simple şi fezabile. Înotăm de 23 de ani în utopii, improvizaţii şi gângăveli propagandistice, de la învăţământ la agricultură, de la turism la IT şi nu iese nimic coerent. Cum vine un guvern nou, cum îi fumegă mintea: să schimbăm totul, s-o luăm de la zero. Şi cu zero ăsta am evaporat şi flota, şi petrolul, şi agricultura, şi învăţământul, şi sănătatea, şi industria, şi turismul. Încât, vai, îi dau dreptate dlui preşedinte: hai să vindem tot, că nu ne mai facem bine. Poate ne-om face, când nu va mai fi nimic de vândut!