Farsele lui Nicolae Manolescu

Puţină lume ştie că Nicolae Manolescu, criticul literar de mare prestigiu, se şi joacă uneori (când lucram împreună la „România literară“, Gabriel Dimisianu îl numea „directorul nostru ludic“). Îmi amintesc câteva farse pe care le-a făcut pe vremuri la Oneşti, la „Zilele G. Călinescu“. I-am fost de fiecare dată fie complice, fie... victimă.

Odată, într-o sală plină de elevi şi profesori, Eugen Simion, instalat pe un podium, vorbea la microfon, iar eu şi Nicolae Manolescu ne aflam în mulţime şi îl ascultam. 

Lui Nicolae Manolescu i-a venit ideea să facem rost de un buchet de flori, ceea ce a fost simplu, pentru că pe un pervaz stăteau în aşteptare mai multe buchete. Nicolae Manolescu a rupt dintr-un carnet o foaie pe care a scris: „Domnule Eugen Simion, sunt o tânără îndrăgostită fără speranţă de dvs. Primiţi, vă rog, aceste flori ca expresie a iubirii mele!“. 

Apoi a îndoit hârtia şi a înfipt-o între flori, iar eu am găsit o elevă (frumoasă) şi am convins-o să-i ducă buchetul vorbitorului de la microfon.

Fata şi-a îndeplinit perfect misiunea, deşi nu cunoştea conţinutul biletului (era roşie în obraji de emoţie şi putea să treacă drept îndrăgostită). Întrerupt din discursul său, Eugen Simion a luat florile, a citit pe loc biletul şi ... s-a zăpăcit. Era surprins, dar şi flatat şi o tot căuta cu privirea pe fata care, timidă, se  ascunsese în mulţime. 

Deodată a dat cu ochii de noi, de mine şi de Nicolae Manolescu. Cu o intuiţie care mi-a stârnit admiraţia (probabil văzuse figurile noastre de oameni gata să izbucnească în râs) a exclamat înciudat (şi, cred eu, dezamăgit): 

− A, voi eraţi, diavolilor!

Cum am inventat un teoretician

Tot la una din ediţiile „Zilelor G. Călinescu“, când unii dintre cei mai importanţi critici literari ai ţării dezbăteau probleme de teorie literară, Nicolae Manolescu mi-a propus, în şoaptă, să inventăm un teoretician literar şi să-i atribuim idei surprinzătoare ca să vedem cum reacţionează ceilalţi participanţi la discuţie. Eu am găsit prenumele, William, Nicolae Manolescu – numele, Thompson. Zis şi făcut. 

Nicolae Manolescu a cerut cuvântul, în sală s-a făcut o tăcere respectuoasă, şi fostul meu profesor a ţinut un mic discurs, care începea cam aşa: 

− Este în vogă acum, în SUA, conceptul de „infraliteratură“, pus în circulaţie de cel mai talentat reprezentant al „noii critici“, William Thompson. În viziunea sa... etc. etc.

Am intervenit şi eu, adăugând: 

− Am citit câteva dintre studiile lui William Thompson în traducere franceză. În mod regretabil, încă nu s-a realizat şi o versiune românească. „Infraliteratura“ completează un fel de tabel al lui Mendeleev al elementelor literare din care mai fac parte metaliteratura, antiliteratura... etc. etc.

Toţi vorbitorii de după noi s-au referit, în mod obsesiv, la inexistentul William Thompson. Unul chiar l-a

contrazis pe american:  

− Nu trebuie să preluăm mecanic acest concept. L-am citit şi eu pe William Thompson încă de la apariţie şi nu am agreat o tendinţă de standardizare a creaţiei literare, specific americănească... etc. etc.

Alţii au fost mai rezervaţi: 

− Am auzit de acest teoretician, dar încă nu i-am citit studiile. Demersul lui critic, oricum, nu poate fi ignorat... etc. etc.

Nimeni – din cei care au luat cuvântul − nu a recunoscut sincer că numele îi este cu totul străin. Mai mult decât atât, după câţiva ani, în unele articole de critică literară din revistele româneşti, încă era menţionat, cu toată seriozitatea, William Thompson. 

P.S. În numărul următor am să povestesc o farsă a lui Nicolae Manolescu căruia eu i-am căzut victimă.