Întâmplări de azi care aşteaptă să fie uitate şi altele de ieri ce merită să fie scoase iar la lumină

Ambiţia mea de a nu lăsa anul acesta singur şi văduv în Ajunul Crăciunului de spuzeala piţărăilor pridvorul casei copilăriei mele de la Slătioara şi al tinereţii mele şi a vieţii mele întregi, căci eu la Bucureşti peste 70 de ani am stat ca la internat, a fost retezată de sfaturile repetate, îngrijorate şi speriate ale celor ce mă îndemnau să nu plec la drum fiindcă sub Munţii Căpăţânii ningea furios şi

zăpada creştea văzând cu ochii, dincolo de genunchi, şi căzuseră şi stâlpii purtători de lumină electrică şi nu se ştia cât va dura întunerecul şi pustiul viscolelor şi a durat mai bine de o săptămână coşmarul fiindcă în nicio casă nu aveai cum să mai găseşti o lampă cu gaz şi se terminau şi lumânările din ulcelele de pământ.

Însă chiar în dimineaţa Ajunului, pe un ger năprasnic, cerul s-a înseninat şi piţărăii – 110, nu mai puţin – au spuzit iar pridvorul meu unde îi aşteptau împuterniciţi să-mi ţină locul părintele Costinel şi preoteasa Cristina să împartă mandarine şi Eugenia duble; nu se mai poartă nici la Slătioara merele la Colindeţ, deşi toamna asta merii s-au rupt de atâtea roade care au rămas căzute să putrezească pe pământ, în grădini, iar în pieţe nici măcar merele de Voineşti nu mai au căutare şi merele, ca şi prazul, au ajuns să fie  înlocuite pe tarabele olteneşti de atâtea importuri, ca şi când România ar fi arsa ca Deşertul Negheb. Nu poţi să mai dai copiilor un covrig vestit românesc, i-a luat locul Eugenia dublă, cu pecete în limbi străine, nici pâinea, cum bine se ştie, nu e mai e decât coaptă la noi, adusă în gogoloaie cât nuca din te miri ce aluaturi cărate cu avioanele din capitalele lumii din care sunt rostogolite, sufocându-ne sub iureşul globalizării.

Cum să uităm că noi care făceam puternicele locomotive electrice la Craiova nu suntem în stare să mai turnăm acum nici măcar ace cu gămălie?!

Aşa am petrecut Ajunul Crăciunului la Slătioara cu mandarine şi la unele gazde cu banane, iar la alte case mai boiereşti cu mango şi kaki.

Aceste întâmplări aşteaptă să fie uitate în speranţa întoarcerii şi la rodul pământului românesc, măcar acum când începem să fim recunoscuţi iar drept a patra sau a cincea ţară cu agricultură din Europa, deşi, ca să fim cinstiţi până la capăt, fermierul de azi de la noi e majoritar italian, sau francez, sau arab, proprietar în Bărăgan şi în Câmpia Dunării şi în Câmpia de Vest şi în Podişul Transilvaniei, iar satele se pustiesc de ţărani, încât uliţe întregi şi case întregi par să fie uitate definitiv de suflarea lor ţărănească.

*

În ediţia definitivă a Trilogiei Ţărăneşti, tipărită de editura PRO, în anul 1996, în capitolul Postfaţa de ieri şi de azi, a romanului „Nişte Ţărani“, scriam:

„Sunt la Slătioara, e o primăvară orfană de soare, cenuşie şi tristă, peste mugurii plesniţi înainte de vreme ai liliacului meu bătrân a căzut azi noapte o ploaie de gheaţă, ieri a cântat cucul întâi, cum o fi trăind el pe frigul ăsta nu ştiu, „vai de păcatele lui“, cum zicea o muiere care şi ea îl auzise şi a luat iute în gură o sorbitură „de oţăt“ de prune ca să n-o spurce, Fănel Cârstea, zidarul, fratele mai mic al fostului coleg de şcoală Vintilă, îmi povesteşte despre corespondenţa lui Gică Bărăitaru cu trei preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii la rând, ard focurile în sobe cu tragere de inimă, desupra măgurii pluteşte o ceaţă subţire, aici aş putea să stau un veac de singurătate.

Gică Bărăitaru are peste şaptezeci de ani, a fost o bună bucată din viaţa lui un fel de referent pe la primărie, scria, adică, frumos şi mai era şi „bun la diplomaţie“, umbla curat îmbrăcat şi ferchezuit şi vorbea din vârful buzelor, „boiereşte“, le ştia cam pe toate şi ţinea şi un ceas de buzunar legat de cheutoarea vestei cu lanţ de argint şi putea să-ţi spună cât e ora în orice timp dacă vrea să se uite la el.

Pe  urmă s-a făcut paracliser, cântă în strană pe nas şi niţel fandosit, ia parte la împărţirea colivelor, stă smerit la parastase şi la nunţi şi la botezuri, cu cădelniţa pregătită să i-o dea popii la nevoie şi acum nu se mai face nici o mişcare în parohie fără el, nu ştiu care e mai mare după popă, el sau Culiţă, cântăreţul „care e de drept“, cum consideră mătuşa mea Gena lui Ionel.

Gică Bărăitaru a făcut numai fete întâi, trei una după alta, şi pe urmă a făcut un băiat ca să nu i se piardă ruda. Fetele s-au măritat, au plecat fiecare la casa ei, una din ele era frumoasă de tot, sau aşa mi se părea mie care eram cu un an mai mare ca ea la şcoală, o chema Leana, era fără îndoială frumoasă, s-a măritat departe de sat, „mi se pare că tocmai la Timişoara“, îmi explică Nicolae al Getii care, cu siguranţă că nu-şi imaginează unde poate fi Timişoara, în orice caz pe o hartă a minţii unde e şi pentru dumneavoatră, acum, în secunda când citiţi însemnările mele, Valparaiso.

Odată am să scriu, sper, despre această geografie aşa cum e reprezentată ea în fantezia ţăranilor mei de la Slătioara care între Scoarţa de Gorj, unde se duc ei după porumb, cu carul, până aproape de Câmpul Mare, mai bine de trei zile la rând, şi, să zicem, Simferopol, unde unii dintre ei au degerat fără nici un rost, nu fac nici o deosebire de esenţă, înscriindu-se senini şi perfect teoriei einşteiniene a relativităţii timpului şi spaţiului.

În sfârşit, cum ziceam, Gică Bărăitaru a făcut şi un băiat, băiatul a învăţat „cu timpurile noi“ şoferia, cam petrecăreţ şi cam vesel el, ca orice copil aşteptat mult şi venit târziu, şi singur între atâtea fete, dar băiat bun, într-o duminică s-a oprit dintr-o cursă pe acasă, cu maşina, un camion mi se pare, era şi un praznic atunci, dacă nu o nuntă, nu mai ştiu bine, s-a cinstit el cât s-a cinstit, s-a grăbit poate, atâta e că s-a înecat, a căzut jos, a dat el să scape de înecătură, n-a putut şi a murit ziua-n amiaza mare şi cum era mai bine pentru el care apucase pe un drum bun.

Ce să spun?! Înţelegeţi cum vine nenorocirea şi cum te pune ea în situaţia să fii paracliser la copilul tău!? Şi n-ar fi nimic dacă numai cu un an înainte, muierea lui Gică Bărăitaru, muiere bătrână, trecută de şaptezeci de ani şi cam surdă, săraca, „n-ar fi apucat“, cum zic ei, ţăranii mei de la Slătioara, sub roţile maşinii unui american. Fiincă civilizaţia vine şi cu Turismul şi trec maşinile “ca sfulgerul“ la deal şi la vale şi biata muiere, nu ştiu de unde vene, de auzit n-auzea, a sunat el americanul cât a sunat, ea n-a auzit, dumnezeu ştie, a intrat sub roţi şi a murit. Aşa a început corespondenţa lui Gică Bărăitaru cu Preşedinţii Statelor Unite ale Americii, fiindcă el n-a fost mulţumit cu despăgubirea. I-a scris lui Nixon, „pe Nixon l-a schimbat“, i-a scris lui Ford, „Ford şi-a terminat slujba“, i-a scris, „acum în urmă“ lui Carter, „să vedem, să vedem şi acum“. Muierea, muierea săraca, vorba lui, „ea se hodineşte, ea ce ştie, ea şi-a încheiat socotelile, am rămas eu să mă lupt cu preşedinţii Americii şi eu, vezi şi dumneata, stau aici, sub Măgură, am condiţii mai grele, corespondez, altă putere nu am, aşa că aştept.“

Iată, stimaţi cititori, lumea unde s-a petrecut, în închipuirea mea, povestea din Nişte ţărani.