Wake me up when september ends

De câţiva ani am o relaţie drăguţă cu ea, fiind prezentă non-stop în viaţa mea. Încă îi mai simt mirosul, aracetul ieftin lipit pe mâini şi foşnetul afişelor.

De câţiva ani am învăţat împreună să cunoaştem oamenii cu alţi ochi, uneori uitându-ne în gol, căutând un punct de reper care să ne ajute, să înaintăm, alteori zărindu-i pe oameni cu faţa ascunsă în palme, înjurând sau înjurându-ne.

Şi asta ne leagă irefutabil. Este un vals al sentimentelor, al aminitirilor ce intră în tine şi rar mai pot ieşi! Alţii care au plecat şi nu ne-au făcut cu mâna, mi-au întărit convingerea că oamenii tind să nu privească direct în faţă şi dacă am crescut împreună, uitându-ne la ea, am văzut viitorul şi trecutul deodată.

Din pragmatismul ei am învăţăt că dincolo de drumurile raţiunii se află imaginaţia, jocul călătoriei oprindu-se şi în staţia politicii, uneori lovindu-ne de întrebări fără răspunsuri.

Maturizându-ne cu ea, am aflat că suntem vii, frumoşi, mulţi, deloc îmbătrâniţi, deloc închistaţi, că suntem liberi şi poate că astăzi este cel mai bun moment pentru a le spunem tuturor că ne place un roşu mai tare, fără nicio urmă de frică faţă de ceea ce unii au demonizat în urmă.

Oamenii nu ne urăsc în esenţă stereotipic, pentru „hoţii”, de altfel o meserie veche de când lumea chiar şi în politică. Lipsa de consistenţă, de finalitate în realizarea unui proiect de la A-Z ne-au decredibilizat. Şi este atât de uşor să fii aproape sincer...

Îmi aduc aminte cu drag de perioada când bătrânii nu puneau mare preţ pe online... net-ul ăsta, dragi colegi, care vă arde degetele să daţi like unui candidat, tuturor sau niciunuia ori spaima de a nu vedea celălalt like-ul, vreo posibilă empatie...

Dar toate astea înseamnă democraţie în organizaţie. Toate aceste exerciţii de sinceritate demonstrează faptul că încă mai există o portiţă de normalitate în politică, chiar de la începuturi, de la tineret. Să nu vă fie frică... Să nu le ascundem sub vreun preş!

Să fii cu ea este o lecţie de viaţă, chiar şi atunci când vrea un pic altceva, fie cu Andrei, fie cu Gabi, Ioana sau Mihai.

De câţiva ani am o relaţie drăguţă cu ea, cu familia TSD şi astăzi mai mult ca oricând nu pot respira fără ea. Trist?

Îmi place să văd cum generaţia mea, chiar şi în conjuncturi electorale (alegeri pentru preşedinţia TSD) începe să pună în valoare acel frumos şi simplu împreună, respectul reciproc, că ura nu naşte proiecte, ci doar ambiţii personale, doar concursuri de orgolii şi că vremelnica cârmuire nu se poate face decât împreună.

Avem o şansă să respirăm altceva, să lăsăm în urmă limbajul de carton, să creştem, să vorbim despre viitor, despre demografie, educaţie şi muncă, despre aritmetica solidarităţii sociale, descentralizarea deciziilor şi a resurselor, etica toleranţei sau renaşterea spaţiului public.

Şi da este dureros să pierzi,  uneori să simţi că în viaţă nu poţi fi decât rege sau pion, dar şi mai urât este fără simplul împreună, fără acasă, fără familie, fără ea.