Legile electorale vs. „spiritul civic abuziv“. De ce alegerile primarilor în două tururi de scrutin şi numărul de semnături contează

În luna decembrie 2015, pe o zi cu lapoviţă şi ninsoare, jurnalistul Liviu Avram mă sună şi îmi solicită o întâlnire. Ne vedem la o cafea şi îmi spune despre un plan îndrăzneţ: să depună o pseudocandidatură în alegerile locale pentru primar, apoi să conteste Legea nr. 115/2015 cu privire la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale privind condiţionalitatea numărului de semnături pentru

o candidatură independentă şi să o conexeze cu contestarea prevederilor legale – privind organizarea alegerilor într-un singur tur. Argumentele lui mi s-au părut iniţial nesustenabile, însă am început o corespondenţă electronică pro şi contra, dar nu am crezut în posibilitatea de a aduce în faţa Curţii Constituţionale excepţiile de neconstituţionalitate înainte de calendarul electoral. M-am înşelat în ceea ce priveşte partea de procedură cu celeritate, astfel încât judecarea excepţiilor să se facă înainte de alegeri, dosarul de candidatură al jurnalistului pseudo-candidat a ajuns la CCR pe data de 19 aprilie şi s-au judecat excepţiile astăzi, 4 mai. Mai urmează un al doilea dosar, pe contencios administrativ, în care Liviu Avram a ridicat excepţii şi a fost trimis către CCR la sfârşitul lunii aprilie.

Referitor la excepţia privind art. 50 alin.2 din Legea nr. 115/2015, care se referă la lista de susţinători cu un număr minim de 1% din totalul alegătorilor înscrişi în registrul electoral şi în listele complementare din circumscripţia unde candidează, a fost respinsă ca neîntemeiată. Practica CCR este în sensul recomandărilor Comisiei de la Veneţia care recomandă acest prag minim de 1%, ca filtru necesar pentru a asigura reprezentativitatea şi echilibrul dintre interesul individual (dreptul oricărei persoane de a candida şi de a fi ales) şi interesul colectiv (reprezentativitatea celui ales într-o funcţie electivă), iar Curtea a considerat că nu i s-a adus niciun argument care să justifice schimbarea practicii.

Pentru a înţelege puţin limbajul juridic este nevoie de câteva explicaţii tehnice.

Temeinicia se judecă pe argumente strict legale, de fond, iar admisibilitatea pe argumente de procedură. CCR a respins extinderea excepţiei de neconstituţionalitate şi la art. 101 din Legea nr. 115/2015 pe motiv de inadmisibilitate, apreciind că nu are legătură cu cauza; articolul se referă la validarea candidaturii celui care întruneşte cel mai mare număr de voturi valabil exprimate, aşadar cel care întruneşte criteriul reprezentativităţii, conform legii; dacă sunt doi astfel de candidaţi se vor organiza două tururi de scrutin de balotaj doar între aceştia.

Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a articolului 50 alin. 2 din Legea nr. 115/2015 privind numărul de semnături sunt de subliniat câteva argumente importante aduse în discuţie prin demersul lui Liviu Avram, care are meritul incontestabil de a pune pe agenda publică această dezbatere în termeni foarte riguroşi şi precişi:

• Legea nr. 14/2003 privind partidele politice s-a modificat în 2015 în sensul schimbării condiţiilor de asociere prin reducerea numărului de membri necesari pentru a înfiinţa un partid politic; pe cale de simetrie juridică ar fi trebuit armonizate şi celelalte legi care afectează procesul electoral, şi anume o distincţie necesară se impune între minimul necesar de susţinători pentru partidele mari, cu resurse şi organizaţii în teritoriu, partidele nou înfiinţate, fără resurse şi candidaţii independenţi. În momentul de faţă legea impune acelaşi minim de 1% din totalul alegătorilor înscrişi în registrul electoral, nu mai puţin de 100 pentru comune, 500 pentru localităţi urbane de rangul II şi III şi 1.000 de semnături pentru judeţe şi localităţi urbane de rangul 1 şi sectoarele municipiului Bucureşti.  

Înainte de a merge mai departe, ar mai fi de adăugat faptul că recomandările Comisiei de la Veneţia fac referire la principiile în materie electorală, şi anume: principiul stabilităţii în materie electorală (cu excepţia situaţiei în care anumite prevederi sunt contrare regulilor de bune practici în materie electorală) şi principiul predictibilităţii legislaţiei electorale (în sensul că prevederile electorale trebuie să aibă suficient timp pentru a fi adoptate şi implementate, cu excepţia situaţiilor în care există sau apar norme recunoscute internaţional sau se impune nevoia remedierii unor incongruenţe legislative). Este adevărat că recomandările Comisiei de la Veneţia (reunite în Codul bunelor practici în materie electorală) nu au caracter obligatoriu, însă scopul lor, precum şi al legislaţiei naţionale în materie electorală, trebuie să se subsumeze dreptului de a alege şi de a fi ales, drepturi fundamentale, aspect reţinut de altfel şi de CCR în Decizia nr. 51 din 2012.

În ceea ce priveşte principiul predictibilităţii, din punctul de vedere al lipsei simetriei de armonizare legislativă dintre legea partidelor politice şi legea alegerilor locale, se pot opera modificări chiar şi acum, pentru reglarea incongruenţelor de legiferare în materie electorală, însă ar fi încălcat principiul stabilităţii în materie electorală, întrucât minimul de 1% din alegătorii înscrişi în registul electoral este recomandarea din Codul de bune practici electorale al Comisiei de la Veneţia. Problema se ridică însă în privinţa lipsei unei distincţii legale între candidaţii independenţi, partidele noi şi partidele vechi, cum spuneam mai sus. 

De altfel, după admiterea excepţiilor ridicate de Liviu Avram în instanţele de fond, noile partide M10, Partidul 200 pentru Bucureşti, Partidul PACT şi Noua Republică au preluat ideea şi au depus liste cu 3 semnături şi au contestat respingerea candidaturilor de către BEC ridicând excepţiile de neconstituţionalitate promovate anterior de Liviu Avram. 

Am discutat cu unii dintre ei şi am aflat că le-a fost extrem de greu, fără resursele unui mare partid, să strângă în Bucureşti cele 18.000 de semnături necesare pentru alegerile locale din Bucureşti, unii nu au reuşit să depăşească 7.000, iar alţii 12.000 de semnături. Singurul partid nou care a depus toate semnăturile de susţinători necesari a fost Uniunea Salvaţi Bucureştiul, partidul lui Nicuşor Dan, însă Nicuşor Dan are mult mai multă notorietate şi susţinători încă din 2012. Handicapul major al celorlalte partide noi a fost şi lipsa liderilor: în cazul M10, un lider cu capital de imagine zdruncinat de propriile declaraţii, acţiuni şi poziţionări, Monica Macovei, precum şi de profilul de politician vechi care se re-branduieşte acum antisistem fiind, evident, necredibil, iar în cazul celorlalte, cu excepţia PACT, lipsa unui lider al partidului sau măcar a unor figuri cu care noul partid să fie asociat. La acest capitol, al imaginii şi leadership-ului absolut necesar într-un partid, PACT s-a poziţionat cel mai bine, a ieşit în faţă cu câteva figuri noi de tineri foarte întreprinzători care chiar fac ceva şi se zbat să avanseze nişte proiecte civice, în ciuda controverselor şi atacurilor de care au parte (nu ştiu dacă sau cât de întemeiate).

• Al doilea argument avansat de Liviu Avram şi care merită discutat, inclusiv prin prisma practicii judiciare a CCR este necesitatea echilibrului dintre interesele individuale şi cele colective, mai precis cerinţa legală a reprezentativităţii mari la depunerea candidaturii cu 1% din alegătorii înscrişi pe liste, fără distincţie între candidaţii independenţi, partide noi sau partide vechi, şi cea a unei reprezentativităţi relative la validarea mandatului candidatului care are cele mai multe voturi valabil exprimate, adică o majoritate relativă, nu o majoritate simplă (50% plus 1 din cei care votează) sau o majoritate calificată (50% plus 1 din cei care au drept de vot sau sunt înscrişi în listele electorale). Pe scurt,  există o lipsă de simetrie a prevederilor legale care impun o reprezentativitate mare la depunerea candidaturii şi una relativă la validarea ei. De asemenea există o lipsă de simetrie cu prevederile legale care facilitează dreptul de asociere, dar nu facilitează dreptul de a fi ales, menţinând obstacole legale reale (dificultatea de a strânge într-un timp relativ scurt şi cu resurse limitate cele 18.000 de semnături necesare în Bucureşti).  

Practica judiciară a CCR este unitară pe anumite aspecte de legislaţie electorală, dar neunitară pe altele. Chiar dacă în materie electorală Parlamentul este cel care trebuie să decidă (decizie aşadar politică, dominată de partidele mari), CCR a reţinut în Decizia 75 din 26 februarie 2015 că, în materie electorală, trebuie să existe un just echilibru între interesele colective şi cele individuale şi că legea nu trebuie să limiteze excesiv drepturile subiective ale persoanei interesate de a candida şi de a fi aleasă. Pe de altă parte, CCR nu poate şi nu trebuie să înlocuiască rolul partidelor şi al deciziei politice privind varianta cea mai bună care să reprezinte interesele cetăţenilor.

În acest moment, legislaţia electorală din România nu este congruentă şi armonizată nici cu cerinţele exprimate de cetăţeni, nici cu nevoia de înnoire a clasei politice, nici cu prevederile în materie electorală care reglementează fie alegerile parlamentare, fie alegerile locale. Alegerile într-un singur tur se regăsesc şi în alte legislaţii europene, fără însă a avea un prag electoral. Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, are două praguri electorale, 5% din totalul voturilor exprimate sau 20% din totalul voturilor valabil exprimate în 4 circumscripţii electorale. De asemenea are praguri diferite pentru alianţe politice şi electorale, ceea ce modifică iarăşi reprezentativitatea celor aleşi, în sensul că se validează cei admişi pe baza calculului pragului, nu cei aleşi cu numărul cel mai mare de voturi exprimate. Tototdată, probleme în materia legislaţiei electorale au fost şi au rămas cu privire la exprimarea dreptului de a alege al cetăţenilor români din diaspora, aspect de asemenea reţinut într-o decizie CCR.

O problemă o poate constitui însă practica CCR care s-a pronuţat deja, în 2012, prin Decizia nr. 682 şi prin Decizia 51, în sensul că modificarea legislaţiei electorale cu privire la tipul de scrutin înaintea alegerilor cu 6 luni sau mai puţin încalcă principiile reţinute de CCR pe baza Convenţiei Drepturilor Omului, Codului de bune practici în materie electorală şi a jurisprudenţei CEDO. CCR, în motivarea deciziei, precum şi unor decizii anterioare, face referire la consecinţele modificării intempestive a legislaţiei electorale, din punctul de vedere al autorităţilor care aplică legea pe noua procedură electorală şi impactul pe care astfel de modificări intempestive îl poate avea asupra alegătorului (de exemplu confuzia generată îl poate opri să îşi mai exercite dreptul la vot). Aşadar, Curtea apreciează şi raţiunile de oportunitate, prin prisma principiilor enunţate, nu doar pe cele de constituţionalitate.

Legat de acest aspect, Liviu Avram a construit o argumentaţie în contencios administrativ, prin care arată că hotărârea de guvern privind calendarul electoral s-a emis cu nerespectarea dispoziţiilor constituţionale privind dreptul de a alege şi de a fi ales şi a art. 2 alin. 1 din Constituţie cu privire la aspectul de reprezentativitate despre care am vorbit mai sus.

Din acest punct de vedere, argumentele aduse de Liviu Avram rămân perfect valide, iar o respingere de către CCR în noul dosar care va ajunge la Curte în curând se va prevala, cel mai probabil, de argumentele deja enunţate de Curte în deciziile anterioare cu privire la consecinţele modificării intempestive ale legislaţiei electorale.

Indiferent însă de rezultatul demersul legal iniţiat de Liviu Avram, dezbaterea rămâne utilă şi trebuie dusă mai departe, pentru că în toamnă vom avea alegeri parlamentare care suferă şi ele de aceeaşi problemă a lipsei reprezentativităţii, deci a încălcării prevederilor constituţionale, prin menţinerea unor praguri electorale care obligă la anumite calcule pentru validarea şi distribuirea mandatelor de senatori şi deputaţi care, în fapt, neagă alegerea exprimată de alegători. Privit astfel „spiritul civic abuziv” al acestui cetăţean angajat în viaţa cetăţii a generat un anumit deranj deţinătorilor monopolului politic, pentru că a iniţiat un bulgăre mic cu potenţial de a deveni mare şi de a putea schimba regulile jocului şi în avantajul noilor veniţi în politică, ceea ce evident că atentează la monopolul marilor partide, singurele avantajate de acest status quo.

Mulţumiri colegilor mei de la Ţuca, Zbârcea şi Asociaţii, care m-au ajutat cu identificarea deciziilor CCR relevante, în mod particular lui Cornel Popa şi Gabriel Zbârcea.