Intrarea în deriziune, procedeu ofensiv în războiul psihologic

Suntem în zona de acţiune directă a unui asemenea tip de război. România este supusă de ani de zile unui asemenea atac, cu rezultate din ce în ce mai importante şi evidente, dar cu atât mai greu sesizabile deoarece efectele sunt la nivel de masă, reducând posibilitatea identificării lor.

Fiind asimilate unor evoluţii naturale de mentalitate sau culturale, aceste efecte sunt minimalizate sau deturnate pentru a fi prezentate ca fireşti, expresie exactă a societăţii în care se produc.

Dar, pentru a le înţelege, să punem întrebarea fundamentală, cui prodest?, şi să reamintim o lecţie care figurează în toate manualele de operaţiuni ale războiului psihologic: este mereu nevoie să avem duşmani slabi şi vulnerabilizaţi, dar şi, în aceeaşi măsură, să avem la îndemână dosarele aliaţilor noştri căci cumulul de adversar/aliat slab nu va face decât să garanteze propria noastră poziţie superioară şi să ne dea un avantaj tactic permanent.

Este foarte uşor de înţeles de ce-şi poate dori cineva un adversar slab. Dar de ce şi un aliat slab? Aceleaşi manuale dau răspunsul: un aliat puternic va ajunge să pună condiţii, să dicteze scrierea a măcar un capitol din joc, va dori o parte reală de beneficii. Dimpotrivă, în acest caz, tehnica războiului psihologic, dus de profesionişti, este să reducă aliaţii la statutul de accesorii necesare, posibil de folosit ca trupe de sacrificiu, cu teritoriu-bază de lansare, cu sentimentul de dependenţă absolută faţă de unicul centru de putere care le este descris drept ultima garanţie a supravieţuirii lor naţionale.

Dar, atenţie, tehnicile sunt echivalente pentru binomul adversar/aliat, ţintele fiind opiniile publice din ţările respective care, într-un proces cu trepte riguros definite, trebuie să fie dirijate înspre intrarea din ce în ce mai definitivă în deriziune. Momentul culminant fiind acela al pierderii totale de încredere, siguranţă şi identitate, moment caracterizat prin apariţia auto-deriziunii.  

Drept care, în mod egal pentru ambele ţinte, intră în funcţiune protocoalele de identificare corectă a vulnerabilităţilor naţionale, a sensibilităţilor considerate "strategice", adică cele care, odată atinse vor genera reacţii imediate şi cât mai profund emoţionale şi cât se poate de puţin logice, apoi a zonelor care pot fi activate în sistem conflictual intern, adică cele care ridică temeri justificate de evenimente istorice ale trecutului. 

Ideea principală care trebuie introdusă în ecuaţia deriziunii este că populaţiei i se transmite în mod continuu sentimentul (transformat rapid în certitudine absolută) că ţara respectivă nu este decât un pion neînsemnat şi, în consecinţă, destinul naţional depinde de o dualitate care o depăşeşte cu mult, anume jocul ameninţate/protecţie externă. Pe acest palier se mizează, de regulă cu foarte mare succes, pe reacţia estimată ca rapidă, adică apariţia unor forţe naţionaliste, cu mesaj de tip „eliberare de străini“, „existenţă exclusiv prin forţele proprii“, „nevoia eliberării de sub jugul străin opresiv“. Mesajele care, prin acumulare, pot crea un curent politic interesant în sensul că va duce la vulnerabilizarea puterii existente şi la tăierea punţilor cu aliaţii momentului, izolând ţara respectivă, vulnerabilizând toate structurile sale de putere şi transformând-o în ţintă ideală pentru stadiul următor, cel al operaţiunii de preluare, fie în regim ostil, de către adversar, fie în calitate de aliat necondiţionat deoarece auto-anihilat.

În consecinţă, ce trebuie să conţină mesajele respective? Iată câteva dintre primele teme:

1. Nu se poate avea încredere în clasa politică: coruptă, incultă, lacomă, fără principii şi având ca singur criteriu existenţial goana după poziţiile de putere.

2. Nu se poate avea încredere în structurile de forţă ale statului: armată, poliţie, servicii de informaţii. Su nt formate din oameni care se aliază ocult în vederea controlului clasei politice, din cauza lor dezastrul nu poate fi oprit, tocmai fiindcă oamenii lor de faţadă din structurile politice fac tot ce le stă în putere să acopere afacerile murdare din subteran.

3. Justiţia este profund ineficientă deoarece este nu numai coruptă, ci şi populată de trimişii sub acoperire ai diverselor servicii de informaţi, rezultatul fiind o anihilare totală a sistemului.

4. Sunt distruse zone întregi - sănătate, învăţământ, cultură, asigurări sociale - din cauza incompetenţei structurilor administrative şi locale numite exclusiv pe baza deciziilor de partid.

Purtătorii de mesaj sunt şi ei aleşi cu grijă. Prima categorie este cea amorfă şi profund înfometată a „postacilor de serviciu“, cei arondaţi direct, nu pe salariu (ar fi prea mult pentru rangul lor subaltern) ci pe „lucru în acord“, pe baza ordinului de zi emis de centrala căreia-i sunt subordonaţi. În acest caz deriziunea se confruntă cu insulta groasă, jegul aruncat fără ezitare cub protecţia anonimatului, ei fiind folosiţi, conform indicaţiilor, ca parte a unei campanii sau alte de demolare individuală la nivelul protagoniştilor scenei vizibile a politicii momentului.

Dincolo de asta însă, cu mult mai importante, sunt centralele de informaţii care au nevoie de personaje vizibile cărora, din timp, li s-a creat platforma de vizibilitate şi credibilitate naţională. Tocmai pentru a putea fi folosiţi, la momentul oportun, adică atunci când campania de transmitere de informaţii negative este extinsă la nivel de deriziune naţională şi a venit momentul ultimei etape, cea a auto-deriziunii.

Cea mai destructivă, cea a „hazului de necaz“, cea în care organismul social nici nu-şi mai dă importanţă microbului care l-a atacat. Atunci este apucat de o veselie a ironiei auto-mistuitoare, a unei bătăi de joc întoarsă spre interior, distrugătoare şi totală.

Indiferenţi la tot şi la toate, subiecţii sunt profund convinşi că, oricum, nimic nu mai este de făcut, nădejdea ne stă doar în Dumnezeu şi în Patriarhul Daniel, trimisul său legal cu autoritate autocefală pe teritoriul naţional de competenţă administrativă, că doar o minune ne-ar mai putea salva şi că ce ne este scris, aia se va întâmpla.

Cheia mesajului din războiul psihologic este „asta e, nu mai e nimic de făcut“, resemnare care deschide poarta spre orice tip de subordonare tocmai fiindcă auto-deriziunea funcţionează şi a creat deja convingerea că starea asta e naturală şi, în definitiv, este rezultatul unei voinţe superioare. Şi, dacă aşa stau lucrurile, atunci populaţia admite ca un lucru normal să fie ţinută în permanenţă zona informaţiilor minore, să se bucure doar de priveliştea unor lupte de cocoşei nevolnici şi bolnavi de lingoare pe deasupra, asta în timp ce lumea din jur se bate pentru adevărata supravieţuire în cadrul unor jocuri care, eventual, după ce s-au decis şi parafat, vor fi comunicate pe scurt dezinteresaţilor naţionali de pe teritoriul ţării aliat/adversar, într-o fff concisă şi solemnă conferinţă de presă.

Un război adevărat începe cu mult, mult timp înainte să înceapă să se aşeze în poziţie unităţile militare. De foarte multe ori, el este şi câştigat înainte să înceapă operaţiunile militare care vin doar să confirme în terne preluarea unui spaţiu sau altul, adjudecat însă cu brio pe alt teren de confruntare. Cel a războiului informaţiilor, cel care are specificul sinistru de a lăsa ţintele fericite în teren, răzând prosteşte, fără ca măcar să bănuiască că ceea ce se aşteaptă poate să se întâmple s-a şi petrecut deja.

Vă sună ceva cunoscut?