De la oportunitate la oportunism

Victor Ponta şi Liviu Dragnea   FOTO Mediafax/Andreea Alexandru

Marea realizare a Revoluţiei din 1989 a fost câştigarea libertăţii pentru întreg poporul român. Numai că în Dicţionar, alături de cuvântul „libertate”, mai apar şi cuvintele „libertinism” şi chiar „libertinaj”. Cuvântul „inorog” poate sta cuminte în Dicţionar sau poate să iasă din acesta, pentru a intra în basmele de adormit copiii, sau în alegorii politice, ca aceea a lui Dimitrie Cantemir.

Nu la fel se petrec lucrurile cu „libertinismul” şi „libertinajul”, cuvinte care ies din Dicţionar şi îşi fac de cap, practicate de către unii, care sunt puţini, pe seama altora, care sunt mai mulţi. Similară este situaţia şi pentru cuvântul „oportun”-„oportunitate”, folosit recent de către cuplul Tăriceanu-Ponta, în războiul purtat în jurul problemei acute a imunităţii. Numai că, aici vine şi forma degradată a cuvântului care devine realitate, iar de la oportunitate până la oportunism este mai puţin decât o jumătate de pas, ca să folosim expresia populară „pas cu pas”, ridicată la rang de concept strategic de către Preşedintele Klaus Iohannis. Pentru a lămuri tema-problemă a imunităţii, reluăm câteva repere pe care le-am schiţat în intervenţiile noastre anterioare.
 

1) Afirmată în Constituţie ca un principiu politic, egalitatea este însoţită în viaţa reală de o serie de inegalităţi, o parte dintreacestea fiind moştenite de pe vremea comuniştilor.Chiar Ulianov, după 1917, văzând cum merg lucrurile în construcţia socialistă, afirma că este posibilă şi apariţia unei noi aristocraţii, „aristocraţia muncitorească”, despre care credea că este chiar mai periculoasă decât aristocraţia nobiliară. Însuşi Nicolae Ceauşescu recunoştea că privilegiile membrilor din aparatul de partid, „aleşii poporului”, mai trebuie păstrate câtăva vreme, din motive pe care el le ştia mai bine decât oricine. Aici este şi prima sursă a „băieţilor deştepţi”, a îmbogăţiţilor de după Revoluţia din 1989. A doua sursă vine chiar din partea opusă, fiind alcătuită din mediocrii cu diverse complexe de inferioritate, care au prilejul să se răzbune pe cei „deştepţi”. În această categorie intră chiar şi Dinu Pescariu, care, ca sportiv, rămâne mediocru şi complexat, faţă de un Ilie Năstase sau Ion Ţiriac.
 

2) Oamenii acţionează dacă au o motivaţie, respectiv un motiv, altfel, ei stau şi visează sau flecăresc ca să treacă vremea mai uşor. În cazul „băieţilor deştepţi”, dar şi a complexaţilor, care nu sunt chiar proşti, motivul acţiunii se despică în două. La suprafaţă, doar de ochii lumii, ei afişează pretextul, care este principial şi nobil, dar acest pretext maschează  mobilul, care este indezirabil, adică este sau imoral, sau ilegal, sau de ambele feluri. Numele acestui mecanism de simulare-disimulare este viclenia, iar animalul care o simbolizează este vulpea, inclusiv vulpea din Sociologia lui Paretto, în care Maria Magdalena de Craiova s-a specializat. De aceea, dacă sunt descoperiţi, toţi infractorii afirmă sus şi tare că sunt nevinovaţi, că sunt curaţi ca lacrima, numai că Procurorul şi Judecătorul au in vedere, nu pretextul nobil, ci mobilul mascat şi indezirabil al faptelor lor, care numai nobil nu este.

3) În cazul infractorilor de rang înalt, aceştia fiind alţi „aleşi ai poporului”, le mai vine ca sprjin în apărarea purităţii lor şi faimoasa imunitate. Ea pare să fie, în plan profan, ceea ce este, pe plan sacru, infailibilitatea Papei de la Roma. Se pare că Victor Ponta, ca un bun creştin ortodox, împreună cu Călin Popescu-Tăriceanu, ca un liberal reformator, vor să reformeze conceptul de imunitate şi să îl ridice la acelaşi rang la care este conceptul papal menţionat. În Constituţiese scrie negru pe alb că imunitatea este valabilă în două şi numai în două situaţii, adică în cazul votului, votul fiind o expresie directă a libertăţii în oricare democraţie, şi în cazul exprimării opiniilor politice. Votarea, ca act fizic, are ceva material în ea, cum ar fi lista , ştampila, mâna, urna. Dar, opinia politică, opinie fiind, nu are nici o moleculă de materie în ea, exceptând timbrul vocii şi vibraţia aerului. Numai că, liberalul reformator Tăriceanu, apărându-l pe Varujan Vosganian, cetăţean înlăcrimat, trece nonşalant de la opinia politică, aceasta fiind pur verbală, la decizia politico-economico-financiară. Iar această decizie , având efecte multiple, are şi parametrii materiali, cum ar fi, spre exemplu, greutatea sacului cu bani, în cazul Elenei Udrea, sau în alte cazuri, similare. Versaţi în toate subtilităţile, cei doi parteneri încrucişaţi, adică unul liberal, altul social- democrat, nu ştiu ce este o opinie şi nu fac diferenţa simplă şi clară întreo opinie şi o decizie.

4)  Cel târziu la a cincea propoziţie, Victor Ponta foloseşte cuvântul „clar”, dar la sfârşitul oricărui discurs, cel ce îl ascultă nu poate trage decât concluzia: „E clar că nu-i clar” Aşa se întâmplă şi cu noua  „contribuţie creatoare”, elaborată probabil de cei doi parteneri în Cabinetul lui Tăriceanu. Poate fi implicat în această operă de elaborare conceptuală şi isteţul Liviu Dragnea, consilierul din umbră al Premierului.Este acum pus în joc tare conceptul strategic deoportunitate. Deci, când împricinatul Varujan Vosganian, sau altul „de-al nostru”, a luat o măsură politico-economico-financiară, el a avut în vedere oportunităţile care conduceau la acea măsură.Dar,ceea  ce ar putea fi valabil pentru Vosganian, nu merge şi pentru Videanu, adică un fel de "Uite popa, nu e popa!". Opotunităţile sunt condiţiile optime care pot asigura reuşita efectivă, deci practică, a unei decizii. Cu iluzia că adâncim tema-problemă a imunităţii, de fapt ne mişcăm într-un cerc vicios, întrucât ne întoarcem iarăşi la confuzia dintre o opinie politică, aceasta fiind pur verbală, şi o decizie care are  o triplă semnificaţie, ea fiind concomitent politico-economico-financiară. 
 

5)  Dar, chiar mergând pe această linie a oportunităţii, ea trebuie dusă până la capăt. Toate disputele în jurul unei măsuri - fie ea decizie sau hotărâre-, că este a Puterii sau a Opoziţiei, nu pot ajunge la o dezlegare corectă decât dacă introducem aici conceptul de interes. Acest concept a fost schiţat de către iluminiştii francezi, a fost dezvoltat de către Kant şi apoi a ajuns şi la Marx. Caracterul corect sau incorect, legitim sau nelegitim, al unei  acţiuni se defineşte prin interesul care stă la baza ei. Ca sferă, intersul poate fi individual, de grup, şi naţional. El mai poate fi util sau inutil, pe plan economic, apoi, corect sau incorect, pe plan deontologic, ca şi legal sau ilegal, pe plan juridic.Iar toată tărăşenia cu oportunitatea se poate dezlega dacă răspundem la întrebarea simplă „Unde sunt banii!?”, banii fiind echivalentul universal al valorilor, cum ştim încă de la Adam Smiths, apoi de la Marx. Cu răspunsul la acestă întrebare, poate veni şi răspunsul la cea de a doua, deci, când a fost vorba de oportunitate şi când a fost vorb de oportunism!?. Pentru că aşa cum avem o diferenţă între libertate şi libertinism-libertinaj, tot aşa, sau simetric, avem şi diferenţa, nu de grad, ci calitativă, dintre oportunitate şi oportunism.