Reacţia statului român după cutremurul din Italia: suficientă sau simbolică?

Sunt momente când simţi că îţi iubeşti ţara şi momente când ai sentimentul că ţării tale nu îi pasă de tine şi că statul nu face mai nimic pentru a-ţi înlesni un trai decent. Bine, unii dintre noi simt asta permanent de câţiva ani buni.

Din păcate, ai parte şi de momente când ţi-e ruşine de ceea ce ţi se întâmplă şi sunt foarte puţine zile în care poţi spune, expresia generală, că eşti mândru că eşti român. Din fericire, nu sunt foarte dese, dar apar acele zile negre în istoria unui stat când statul trebuie să intervină pentru siguranţa şi protecţia cetăţenilor. Şi aici mă refer la tragedii, dezastre şi calamităţi, incidente care pun viaţa în pericol a zeci, sute sau mii de cetăţeni. Atunci este momentul în care statul să dea dovadă de eficienţă şi să arate că, realmente, este pus în slujba cetăţeanului... 

Când trăieşti în Occident, te confrunţi zilnic cu propria ta identitate în raport cu celelalte zeci de tipuri de identităţi pe care le întâlneşti involuntar. Chiar dacă trăieşti de câţiva ani sau ai obţinut deja cetăţenia acelui stat şi te consideri integrat, într-o zi, cineva tot te va întreba de originea ta, de ţara, de oamenii, tradiţiile şi locurile ţării tale. Sunt extrem de greşite acele opinii care afirmă că românii din diaspora, de fapt, şi-au părăsit ţara, că nu ar trebui să aibă drept de vot sau, mai mult, să fie impozitaţi suplimentar; că sunt manipulaţi sau că aparţin doar unei categorii sociale inferioare etc. 

Nu putem uita vocea acelor politicieni care, în repetate rânduri, i-au jignit. Cu excepţiile arhicunoscute, românii, şi o spun din propria experienţă, simt şi trăiesc mai mult româneşte în străinătate decât unii dintre românii care trăiesc în România. Pentru că acolo absenţa şi depărtarea conduc la o definire a identităţii, la o nevoie a apartenenţei şi la o apropiere şi mai puternică de tot ce înseamnă ţara ta. Oriunde ai fi. Vrei să ştii că ai o identitate naţională, că nu eşti de nicăieri şi încerci să o exprimi aşa cum poţi.

11 români au decedat, 6 sunt răniţi şi unul este încă dispărut. Cum a reacţionat statul român?  

Preşedintele şi prim-ministrul

Cutremurul a avut loc pe 24 august. A doua zi, probabil din vacanţă (nu ştim nici azi din ce parte a lumii), preşedintele ţării, aflând că printre decedaţi, dispăruţi şi răniţi sunt şi români, ne transmite un mesaj via facebook în maniera binecunoscută, folosind cam acelaşi tip de exprimări. Încheie prin „Sunt la curent cu starea de sănătate“. Chiar de a transmis un alt mesaj oficial preşedintelui Italiei, ar fi fost decent să adauge în acelaşi unic mesaj măcar o propoziţie, un rând, prin care să-şi exprime regretul şi solidaritatea faţă de poporul italian. Totuşi, au murit 290 de persoane şi vreo 400 erau în spitale. Nu poţi ignora această realitate tristă şi nu poţi ignora că românii trăiesc acolo de ani de zile şi au o legătură cu statul italian care, nu de puţine ori, a ajutat comunităţile noastre. Domnul preşedinte s-a întors din vacanţă şi a semnat luni, la cinci zile după tragedie, într-o carte de condoleanţe de la Ambasada Italiei. Şi ne-a dat scurte declaraţii. Cam atât.

Mult mai inspirat, înainte de plecarea în Republica Moldova, prim-ministrul îşi exprima solidaritatea şi cu poporul italian, nu pe facebook, ci pe pagina Guvernului. 

Tot după cinci zile, reîntors la Bucureşti, Guvernul Cioloş adoptă o hotărăre pentru a acorda ajutoare cu caracter de urgenţă. Astăzi, 30 august, Premierul Dacian Cioloş şi ministrul muncii, Dragoş Pîslaru, se află în Italia, pentru a fi alături de comunitatea de români afectată de cutremur.

Cu toate acestea, nu pot să nu-mi exprim dezamăgirea faţă de reacţia târzie a autorităţilor noastre şi, pe de altă parte, pentru că sumele acordate ca ajutor mi se par jignitoare atât timp cât ele vin din partea Statului român şi nu de la o persoană privată. Atât efort, atâtea comunicate pentru asemenea sume derizorii împărţite pe categorii. E doar opinia mea şi vă explic de ce am tras astfel de concluzii: 

1. Un copil care a rămas orfan în urma cutremurului devastator primeşte 6.000 euro din partea Guvernului României. Este, desigur, o sumă care îi va folosi, dar oare pentru cât timp? Un an? Doi? Şi pe urmă? Au rămas orfani copii români de 10 şi 12 ani. Unui copil i-au murit ambii părinţi. Nu ştiu prin ce procedură de calcul Guvernul a considerat că 6.000 de euro este o sumă suficientă, rezonabilă, potrivită pentru viaţa unui copil orfan. Poate îmi veţi răspunde că nu e datoria statului să se ocupe de asistenţa financiară până la vârsta de 18 ani. Dar de ce nu ar fi? Dacă unii dintre aceşti copii orfani nu au alte rude care să-i susţină sau rude care sunt în imposibilitate financiară, ce vor face? De ce nu şi-ar asuma statul o asemenea misiune?

2. 1.000 de euro va primi membrul supravieţuitor al familiei sau rudei până la gradul doi. Adică fratele sau sora. Cum ar putea folosi eficient cei o mie de euro ? Nici de înmormântare nu-i ajung.

3. 10.000 de euro pentru persoanele ale căror locuinţe au fost distruse în proporţie de peste 50% şi îşi menţin reşedinţa în Italia. Mă întreb cine şi cum va evalua proporţia de 50%. Vor fi constituite comisii romano-italiene care să analizeze facând măsuratori la faţa locului? Şi dacă va fi doar de 45% atunci înseamnă că nu vor beneficia de ajutor? Oricum, cu 10.000 de euro, nu-ţi poţi reconstrui jumătatea unei case, mai ales în Italia. Ceea ce determină oricum familia, ca şi în celelalte cazuri, să identifice şi alte surse financiare. Şi dacă totuşi nu reuşeşte? Dacă le va fi foarte greu? Vorba aceea din popor: când ceri o pâine şi binefăcătorul îţi oferă doar jumătate de felie, la ce bun?

Eu consider că ajutorul este ajutor, dacă mă pot folosi de acesta cu adevărat, nu pe sfert sau jumătate. De ce un copil orfan primeşte de la Guvern mai puţin decat o personă căreia cutremurul i-a distrus jumătate din casă? Evident că nu putem compara suferinţe fiecărei victime. Suferinţa şi trauma nu au preţ. Ar fi nedrept. Dar uite că dragul nostru Guvern o face.

Bani petnru elevi, în limita a 50 de km de navetă

Mă intrigă stricteţea acestor cifre cu care lucrează domnii şi doamnele din ministere. De exemplu, tot în aceste zile, citesc că la Ministerul Educaţiei, pentru prevenirea abandonului şcolar, eleviilor navetişti li se va deconta naveta, dar cu o condiţie: în limita a 50 de kilometri. Să înţeleg că, dacă acel elev are domiciliul într-un cătun la 54 sau 60 de km distanţă de oraşul cu şcoală/liceu, nu va beneficia de decontarea navetei? Carevasăzică, cu cât eşti mai în munte, mai îndepărtat, cu atât scade posibilitatea de a primi decontarea navetei. Dar Ministerul va răspunde: să se mute în internat că-i decontăm 8 călătorii lunar. Şi dacă nu există internat în acel oraş sau familia respectivă nu are resurse pentru plătirea internatului sau întâmpină alte piedici? Întrebarea mea, dacă tot este navetă, de ce o limităm la o distanţă fixă?

Toate acestea în condiţiile în care România chiar are o mare problemă la capitolul abandon şcolar fiind pe locul al III-lea la în Europa şi peste 150.000 de elevi sunt navetişti. Nu de puţine ori am văzut la 6 dimineaţa (iarna, în plin întuneric) pe marginea şoselelor, în zona Făgăraşului, copii ce făceau autostopul pentru a merge la şcoală.

4. Dacă Guvernul acordă 10.000 de euro pentru cei care au avut o locuinţă, pentru cei care nu au locuinţă proprie şi nu mai au unde locui, le oferă şi mai puţin, adică 3.000 de euro. Corect raţionament. În final, pentru oricine doreşte să se întoarcă în Romania, Guvernul îi va oferi pentru reintegrare 3.000 de euro. Dar nu oricum, nu pe loc, în tranşe, pe o perioadă de 6 luni. De parcă intenţia unei victime este de a lua banii de la Guvern şi a face ce mai exact? De parcă o sumă mai mare nu ar fi mai de folos decât o sumă în tranşe. Ni se precizează că statul român va acoperi cheltuielile de spitalizare şi recuperare. Să vedem cât şi cum. Ministerul de Externe a precizat că asigură repatrierea trupurilor celor decedaţi.  

În final, cât să fi însemnat în total pentru Guvern acest ajutor pentru familiile celor 17 români? 100.000 de euro, 200.000 euro? 

Totodată, deşi în mesajul Guvernului se aminteşte de o parcurgere mai simplă a procedurilor, mă tem că şi în acest caz, cunoscând experienţa recentă a de la tragedia din Colectiv, la fel vor fi întâmpinate dificultăţi.

E vorba, desigur, de decenţă şi compasiune, de respect şi solidaritate. Nu ne putem juca cu victimele şi cu familiile îndoliate. Un ajutor, dacă îl oferi, îl gândeşti în aşa manieră încât să fie realmente util şi nu doar formal şi cetăţenii să îl primească ca pe un ajutor, să nu se simtă înjosiţi, ci recunoscători statului lor.

Statul român, prin guvernanţi, îşi dă testul credibilităţii şi prin astfel de gesturi. Nu cred în gesturi simbolice când e vorba de ajutoare vitale.

Cum nu cred în simplele rugăciuni ale unui BOR care se mândreşte permanent că păstoreşte cu credinţă milioane de români în diaspora, cu sute de parohii, sute de preoţi, pentru că nu cred în suficienţa parastaselor şi a câtorva pungi cu dulciuri, după cum am citit în ştirile BOR, cum că românii au fost mângâiaţi prin rugăciune, prin cuvânt şi prin câteva daruri din partea Episcopiei, când aceşti români şi-au pierdut familia, casa şi, în definitiv, viaţa.