Despre centenarul Unirii: patriotism, Marea Unire, România Mare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Din dorinţa de a nu se încuraja naţionalismul unui C.V. Tudor, sintagma „România Mare“ a fost tot mai mult ocolită, încât, prin parafrază a început să se vorbească tot mai des despre „Marea Unire“.

Cuvintele nu sunt niciodată neutre şi indiferente. Istoricul Lucian Boia confirmă încă o dată acest lucru atunci când veştejeşte un clişeu jurnalistic pe cale de răspândire: „Nu mai vreau să aud, dar voi auzi în continuare, pentru că s-a răspândit, prostia asta penibilă Mica Unire. (…) Generaţii întregi au ştiut că e Unirea Principatelor şi că atunci s-a făcut România, la 1859, numindu-se câţiva ani încă Unirea Principatelor, fiindcă Marile Puteri nu acceptaseră numirea de România“ (Ziare.com).

Evident, istoricul are dreptate. Dar nu pentru că noua formulare ar tulbura nişte obişnuinţe de limbaj, ci pentru că opoziţia dintre „Mica Unire“ şi „Marea Unire“ modifică percepţia asupra evenimentelor istorice. Căci, aşa cum explică istoricul: „Mica Unire asta nu e mica unire. Dacă aşa vrem să fie, una mică şi alta mare, aş face o rocadă şi aş spune că Marea Unire e unirea de la 1859“.

S-ar putea obiecta că la mijloc e o simplă neînţelegere. „Mica“ şi „marea“ unire s-ar referi doar la cantitate şi nu la importanţa istorică, căci la 1859 se uneau două provincii relativ mici (Moldova era oricum înjumătăţită de la 1812), pe când la 1918 se unea Regatul (cu ambele principate reunite) cu Transilvania, dar şi cu Basarabia şi Bucovina. Totuşi, un istoric nu poate gândi în termeni cantitativi, căci o naţiune nu este niciodată o simplă adiţionare de populaţii şi teritorii.

Dar chiar dacă asistăm la o simplă mecanică  a limbajului, e util să înţelegem cum s-a ajuns aici. „Mica Unire“ a ajuns să se răspândească doar pentru că formula „Marea Unire“ devenise la rândul ei foarte frecventă. Ea nu este fireşte nouă, dar a ajuns probabil să se generalizeze din dorinţa de a evita alte exprimări devenite între timp mai puţin convenabile. Multă vreme, în timpul regimului comunist şi după aceea, lumea evita să vorbească despre rege şi aproape uitase că România fusese de la 1881 un regat. Ca să nu se spună „Unirea Transilvaniei cu Regatul României“ (sau a Basarabiei etc.) se spunea pur şi simplu Marea Unire, formulă cuprinzătoare şi generică.

Dar este posibil ca în ultimele două decenii să fi intervenit şi grija de a ocoli sintagma „România Mare“ din cel puţin două motive. În primul rând, ca să nu pară o formă de simpatie faţă de C.V. Tudor, iar în al doilea rând, ca să nu se alimenteze bănuiala că România ar avea proiecte revizioniste. Însuşi cuvântul „revizionist“ sună negativ în discursul politic şi istoriografic românesc, căci este asociat mai ales cu revendicările ungurilor, ca să nu mai spunem că celălalt termen, „iredentist“, sună chiar şi mai rău din acelaşi motiv.

În realitate, termenul terre irredente utilizat pentru prima dată de naţionaliştii italieni în secolul al XIX-lea era pozitiv şi se referea la provinciile italiene încorporate Imperiului Austro-Ungar, or, în acest sens originar, mai curând despre români s-ar putea spune că au fost sau că sunt iredentişti, căci ei aspiră să recupereze teritorii şi populaţii aflate într-o relaţie strânsă cu România şi majoritatea românească. Iar dacă ne referim la Basarabia, atunci Traian Băsescu este astăzi liderul mişcării „iredentiste“. Căci iată ce scria cu două zile în urmă: „A început Unirea! Acum, când postez, 34 de localităţi din Republica Moldova au votat în consiliile locale Unirea cu România. (…) Alooooo! Palatul Cotroceni, Palatul Victoria, Palatul Parlamentului! Se aude? A început Unirea!“

Dar nu doar cuvintele, ci însăşi intenţia de a schimba ordinea politică regională prin modificarea frontierelor a devenit ceva greu de gândit cu voce tare. Prin urmare, din dorinţa de a evita orice asociere cu posturile politice considerate inadmisibile, sintagma „România Mare“ a fost tot mai mult evitată, încât, prin substituţie şi parafrază a început să se vorbească tot mai des despre „Marea Unire“. Nu e de mirare atunci că presa, dornică de simplificări funcţionale, a creat prin simetrie termenul „Mica Unire“. Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu este vorba de a minimaliza Unirea Principatelor, ci mai degrabă de efectul derivat al dorinţei de a evita complicaţiile pe care le implică orice aluzie la o aspiraţie „iredentistă“. 

În esenţă asistăm la modificări de limbaj provocate în ultimele două decenii de punerea sub semnul suspiciunii a naţionalismului de orice fel. Este simptomatic că însuşi istoricul Lucian Boia manifestă o prudenţă temătoare când manipulează terminologia înrudită. Întrebat dacă nu cumva patriotismul în exces dăunează, el răspunde: „Sigur, se ajunge şi la abuz de patriotism, dar în forma lui, să zicem moderată, rezonabilă, patriotismul este mai curând o calitate decât un defect.“

Este ciudat să auzi că patriotismul este „mai curând o calitate“, ca şi cum vorbitorul ar dori să reabiliteze termenul prin concesie. De altfel termenul de bază, „patrie“, aproape că a ieşit din uz, părând să exprime ceva desuet şi nepotrivit cu „europenismul“ asumat astăzi. Impresia noastră este că experimentăm un dezechilibru grav. Dacă în primii ani de după 1989 asistam la naţionalism grobian, iar sentimentul politic părea caracterizat de sloganul „Nu ne vindem ţara“, astăzi am alunecat în extrema cealaltă în care patriotismul însuşi pare ceva suspect şi în care milioane de oameni nu visează decât la emigrare. O relaţie virtuoasă cu ţara şi cu restul lumii nu poate fi decât calea uitată de mijloc.

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite