Anticorupţie, MCV, Schengen: circuitul Bucureşti-Bruxelles şi retur

Ieri a fost audierea pe tema MCV în Parlamentul European, în Comisia de control bugetar, pe tema avansurilor obţinute în Bulgaria şi România în urma aplicării constante a măsurilor aferente Mecanismului de Cooperare şi Verificare.

Lume multă, lume bună, pentru prima din România, împreună, un tandem interesant şi care a  avut şi ceva de spus: Robert Cazanciuc, ministrul Justiţiei şi Laura Codruţa Kovesi, şefa DNA.

Evenimentul a fost prezentat ieri de agenţiile de ştiri, a fost reflectat ca atare şi de Adevărul. Interesante sunt însă detaliile, cele rezultate din discuţiile de culise şi mai ales din cele auzite – în regim de informaţie de background – de la unii dintre participanţi şi de la observatorii discreţi trimişi în sală de către mai multe dintre instituţiile care au în sarcină elaborarea analizelor directe pe România sau a celor sectoriale care cuprind şi un capitol legat de problemele multiple ridicate constant de România în acest domeniu.

Iată un sumar al discuţiilor auzite ieri:

• Uniunea Europeană a vrut să transmită României că, în niciun caz, în acest moment şi în perioada imediat următoare, nu poate să fie vorba despre o ridicare a mecanismului de cooperare şi verificare, singura garanţie funcţională că România continuă drumul reformelor, activitatea recentă a DNA fiind considerată drept excepţională şi validând poziţia celor care au susţinut mereu, aici la Bruxelle,  ca şi în unele capitale ale Statelor Membre, că MCV-ul nu este doar un cadru teoretic de joc, ci poate să amplifice şi motiveze în mod concret acţiunea unora dintre actorii naţionali în domeniu. În acest caz, DNA, cu acţiunea sa în domeniul cel mai sensibil al tuturor rapoartelor despre România, marea corupţie... Motiv pentru care a stărnit foarte mult interes lista prezentată de doamna Kovesi, cea unde figura numărul şi calitatea celor acuzaţi de corupţie şi condamnaţi definitiv: fost prim-ministru, miniştri, deputaţi şi senatori.  
• Poate ar fi util ca spusele doamnei Catherine Day, Secretarul General al Comisiei Europene, să fie traduse şi date responsabililor noştri politici, pentru justă informare despre ce este, ce vrea şi condiţiile în care funcţionează (şi, odată, ar putea fi eliminat) MCV-ul. A fost o expunere corectă, clasică, cu argumentele binecunoscute la Bruxelles, dar nerostite public la Bucureşti, din motive electorale cunoscute, pe cât de debile, pe atât de evidente: nu se va ridica MCV-ul până când nu vor fi atinse nu numai rezultate de etapă, fie ele foarte spectaculoase şi dătătoare de speranţă ca acum, ci până nu vor fi realizate, complet, obiectivele reformei în domeniu.  În plus, decizia ţine de voinţa Statelor Membre şi trebuie validată de Consiliul European. Dacă, prin absurd, azi ar propune Comsia Europeană ridicarea MCV, ideea nu ar trece de Consiliul European şi, foarte credibil, nici de Parlamentul European – doamna Day subliniind că informaţiile pentru raportul MCV vin dintr-o multitudine de surse, oficiale sau nu. Iar ceea ce soseşte acum din România, este povestea zilnică despre valuri de arestări la nivel înalt şi veşti, pe surse, despre mişcări asemănătoare – în perspectivă imediată - privind „numele foarte grele”. Şi mai crede cineva, în afara Excelenţei Sale domnul Tăriceanu, că poate veni exact acum să se spună oficialilor de la Bruxelles că nu mai e nevoie de MCV? Se poate, numai că va fi socotit fie răuvoitor, fie mincinos fie, normal, un idiot.  
• Context în care au fost ascultate cu interes comentariile ministrului de Justiţie despre continuarea procesului de susţinere a tuturor proceselor, inclusiv cele logistice, de sprijinire a nevoilor sistemului de justiţie din România, dar şi argumentaţia doamnei europarlamentar Monica Macovei care a susţinut că populaţa din România priveşte cu entuziasm procesul MCV pe care îl asociază cu acţiunea anticorupţie.  
• Evident, din sală, s-au auzit aceleaşi vechi întrebări referitoare la injusta legătură care se face între MCV şi aderarea României la Spaţiul Schengen. Întrebare veche şi, din punct de vedere diplomatic-bruxellez, complet inabilă şi cu rezultate proaste verificate şi răs-verificate. De ce? Foarte simplu: aşa cum au auzit generaţii de politicieni români plimbaţi pe banii naţiuni în nesfârşite runde de delegaţii fastuase şi inutile la Bruxelles, răspunsul standard a fost, este şi va rămâne acelaşi: tehnic, Parlamentul European şi Comisia Europeană sunt de acord că România a îndeplinit criteriile scrise în nomenclator pentru intrarea în Schengen ba chiar, mai mult, au dat rezoluţii şi declaraţii în acest sens. Problema este că DECIZIA FINALĂ NU STĂ LA EI, exact ca şi în cazul MCV. Consiliul JAI (miniştrii de justiţie şi interne din ţările membre) trebuie să propună acest lucru Consiliului European care trebuie să-l aprobe. Ca atare, totul se discută la nivelul statelor membre, iar hotărârea trebuie luată prin consens. Sigur, toată lumea ştie bine că fondul discuţiei îl constituie Raportul MCV, dar şi toate documentele anexe de susţinere (printre care, la loc de cinste, Raportul GRECO pe care nu întâmplător vi l-am prezentat ieri), numai că e treaba Statelor Membre să-şi facă propriile evaluări şi să decidă. Asta e, cât de greu e de înţeles?  
• În acest moment, există la Bruxelles un consens că lupta împotriva corupţiei în România este legată de o chestiune cu mult mai amplă, cea de devirusare a unui sistem politic în întregul său, complicat, blocat şi sclerozat de microbul transpartinic al corupţiei pe care Parlamentul încearcă acum s-o apere cu orice preţ. Fie refuzând, ocolind sau găsind tertipuri pentru a evita ridicarea imunităţii parlamentare, fie pentru refasonarea unor legi esenţiale, ca ceda a finanţării partidelor politice şi campaniilor electorale. Mare atenţie, vă rog, la această translaţie care se operează acum: nu mai e vorba doar despre corupţie sau de unul sau mai multe nume vizate, oricât ar fi ele de evidente şi răsunătoare. Este vorba despre o echivalare între lupta anticorupţie cu procesul atât de întârziat de înnoire şi revitalizare, pe baze sănătoase, adică fără corupţie transpartinică, a clasei politice şi sistemului administraţiei de stat din România. Iar fierul de lance al acestei operaţiuni se numeşte DNA. Asta e, s-a lăsat ca lucrurile să treneze, sistemul să ajungă la faza de virusare extremă şi la constatul de inoperabilitate.  
• Se va putea să se întâmple asta? Nu ştiu, nu ştiţi nici dumneavoastră, cu siguranţă că nu ştiu nici cei de aici, de la Bruxelles. Dar cert este că presiunea pe România va continua, fără niciun fel de ezitare, motivată tocmai de faptul că ultima perioadă de timp a adus o speranţă certă că lucrurile vor evolua în direcţia promisă de ani şi ani de zile. La noi speranţa există, spre deosebire de fraţii bulgari, acolo unde plouă cu acuzaţii şi recriminări din cele mai grave.  
• Dumneavoară aveţi această speranţă? Credeţi că onorabilul nostru Parlament va trece vreodată la muncă pentru a vota şi altceva decât lista nesfârşită de privilegii cu care se auto-dotează într-o veselie? Credeţi că, în generaţia asta sau în cea următoare, cineva chiar va vrea să intrăm cu adevărat în Europa? Sau acesta este un subiect neinteresant  pentru locuitorii unei ţări balcanice şi peninsulare, indiferentă la totul şi la toate, fericită în propria singurătate autoconstruită?

Returul obligat al discuţiilor de la Bruxelles despre România este în România şi răspunsul ne aparţine tuturor. Depinde când vom vrea să-l dăm.