În primul rând, foarte aşteptate erau rezultatele decorticării, personaj cu personaj, a fotografiilor de la parada militară sovietică, apoi rusă, din Piaţa Roşie, de la Tiananmen sau mai recent de la Phenian, tocmai pentru că era aproape singura ocazie în care se putea analiza dispoziţia de forţe în cadrul nucleului central al puterii, locul în ierarhie, apariţiile sau dispariţiile unor responsabili politici sau militari, zâmbetele sau grimasele participanţilor, numărul decoraţiilor şi gradul avut de militari. Dar nu numai acestea erau fotografiile analizate. Erau şi încă sunt extrem de importante analizele minuţioase făcute în ocazii similare pentru toate ţările considerate importante, aliate sau inamice, considerându-se, pe drept cuvânt, că aceea este ocazia în care fiecare dintre naţiuni asamblează şi trimite mai departe, pe plan intern şi extern, cel mai puternic mesaj de forţă, unitate, coerenţă în exercitarea puterii statului şi a capacităţii sale de a conta ca element care trebuie luat în seamă la nivelul relaţiilor internaţionale. Este vorba despre un eveniment reprezentativ regizat cu o grijă extremă tocmai pentru că în el se regăsesc toate componentele esenţiale ale statului, demonstraţie a capacităţii sale de a funcţiona într-o normalitate şi stabilitate care-l face predictibil în orice situaţie, anunţând că, în caz de nevoie, el va reacţiona unitar, depăşind orice tip de fractură dintre cele generate în mod obişnuit de luptele şi disensiunile fireşti de pe scena politică.

Parada de Ziua Naţională asta este (sau asta ar trebui să fie): un mesaj de coerenţă a puterii statului şi a maturităţii şi înţelepciunii existente pe o scenă politică educată să vadă dincolo de momentul imediat un altfel de orizont, cel al devenirii pe termen lung, capabilă să-şi reunească forţele în jurul acestui liant care este naţiunea pe care o servesc împreună atât politicienii, cât şi armata care defilează cu maximum de forţe de care dispune în momentul respectiv cât şi populaţia, cea care ar trebui să se simtă întărită că are asemenea paveze de înţelepciune şi putere pentru apărarea intereselor sale.

Asta e teoria. Să vedem de ce anume putem dispune ca elemente de forţă pentru „fotografia de familie“ aşa cum se anunţă ea la demonstraţia de mâine.

Cel puţin pe baza datelor din acest moment, tabloul este cel puţin ciudat şi, fără îndoială, astfel va fi interpretat de analiştii care, în diverse cancelarii ale lumii sau în departamentele discrete ale serviciilor de informaţii, vor combina imaginile cu rapoartele sosite mâine seară din partea ambasadelor de la Bucureşti. Vor trebui să consemneze că atât de la recepţia oficială oferită de Preşedintele României cât şi de la parada militară vor lipsi personajele aflate pe poziţiile 2 şi 3 din ierarhia de putere, preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului României, iar Primul Ministru va onora doar unul dintre cele două evenimente, anume parada militară. Dacă se va întâmpla aşa, semnalul va fi absolut clar: criza politică din România este într-adevăr extrem de serioasă, se extinde şi asupra celui mai important moment simbolic din viaţa ţării şi anunţă că, pe mai departe, aşa ar putea să continue lucrurile pe parcursul anului viitor, dorit şi anunţat ca unul festiv şi unic, Anul Centenarului.

Dar mai semnalizează ceva extrem de important şi poate mai grav decât absolut orice altceva: există încă politicieni de rang foarte înalt care nu au învăţat cel mai important principiu din viaţa unui stat matur, democratic şi echilibrat: din momentul în care sunt aleşi sau desemnaţi să ocupe o demnitate publică, aceasta devine prioritară şi nu persoana lor fizică. Din momentul respectiv, ei sunt Preşedintele României, Preşedintele Senatului, Preşedintele Camerei Deputaţilor, Primul Ministru al Guvernului României şi mai apoi persoana X. Y sau Z. În primul rând, ei poartă identitatea funcţiei şi a scaunului pe care-l ocupă, apoi pe cea personală. Comportamentul lor ar trebui să fie cel al unor oameni de stat responsabili, adică responsabili pentru soarta unei naţiuni care i-a trimis în funcţiile respective şi le-a conferit puterea de reprezentare a intereselor naţionale. Orice absenţă a lor de la cel mai reprezentativ moment simbolic al vieţii publice transmite un mesaj clar că structura de putere este fisurată, că liniile de comunicaţie instituţionale sunt deteriorate şi că, în acest sens, a scăzut nivelul de predictibilitate generală pentru ţara în cauză.

Dacă aşa se comportă acum, vor putea oare să se reunească pe o singură linie de reacţie predictibilă şi în linie cu angajamentele luate, sau se vor certa şi atunci, nu vor putea să se aşeze fizic la aceeaşi masă şi îşi vor rezolva disputele doar la televiziuni, în direct şi la oră de vârf?

Greu să explici analiştilor că „aşa reacţionează românii la nervi“ şi că, pe fond, structurile sunt rezistente, credibile şi sustenabile, certurile de acum fiind doar rezultatul unor adânci şi perene tradiţii de mahala balcanică unde dramoletele sunt prezente la tot pasul, lipsind amorsele unor mari tragedii pentru care ar trebui actori de un alt calibru şi cu o altă cultură.

Adică poţi să le explici, nu-i aşa, că, „nous sommes ici aux Portes de l'Orient, ou tout est pris a la legere“, pot chiar să şi creadă pentru că sunt băieţi deştepţi şi au văzut multe. Cu liderii lor e mult mai greu deoarece, pe fond, singura lor întrebare este legată de predictibilitatea acestor personaje ale noastre în situaţiile de criză. Dacă aşa se comportă acum, vor putea oare să se reunească pe o singură linie de reacţie predictibilă şi în linie cu angajamentele luate, sau se vor certa şi atunci, nu vor putea să se aşeze fizic la aceeaşi masă şi îşi vor rezolva disputele doar la televiziuni, în direct şi la oră de vârf? Dacă da, ca acum, atunci ce s-a ales cu buna guvernare promisă de România?

Poate avem noroc şi nu vor face „fotografia de familie“ la parada de mâine şi, astfel, nu vor remarca absenţele notabile. Sau o vor face şi o vor interpreta cu ironia şi detaşarea caracteristice analizelor rezervate unei anume categorii de ţări în care asemenea evenimente dau sare şi piper şi o anume culoare de carnaval scenei politice. În ambele situaţii, România pierde. Asta e, oamenii ăştia sunt şi cu ei defilăm.

Dar asta e imaginea pe care am dorit să-n transmitem de ziua marii noastre sărbători naţionale? Nu cred, dar asta vom face.