Mulţi preoţi din Mehedinţi au fost şantajaţi, bătuţi şi uneori chiar ucişi de comunişti

În perioada 1944-1964, în România, statul comunist a dezlănţuit o adevărată persecuţie împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Având modelul sovietic, autorităţile politice de la Bucureşti au încercat să marginalizeze influenţa şi rolul Bisericii Ortodoxe în societatea românescă, pedepsind aspru pe acei ierarhi şi preoţi care au îndrăznit să-şi ridice glasurile împotriva abuzurilor şi nedreptăţilor de tot felul săvârşite de statul comunist.

Parcurgând listele cu numele celor aproape 2000 de preoţi sau slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care au trecut prin închisorile comuniste, în anii 1945 – 1964, se remarcă prezenţa unui număr mare de slujitori ai Sfântului Altar din cele cinci judeţe ale Olteniei: Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi şi Vâlcea. Preotul Sergiu-Grigore Popescu, autorul lucrării „Mehedinţi, vatră de istorie şi spiritualitate ortodoxă românească” (Editura Didahia Severin  şi Editura Universitaria 2008) consideră că acest fapt este, în primul rând, o dovadă a credinţei adânc sălăşluite în inimile şi sufletele preoţilor, monahilor şi monahiilor, a cântăreţilor bisericeşti şi, nu în ultimul rând, a studenţilor teologi olteni, credinţă dovedită, de altfel, de toţi slujitorii Bisericii Ortodoxe Române, indiferent de regiunea sau ţinutul în care şi-au dus la îndeplinire misiunea de propovăduire a Evangheliei.

„Au existat însă, în zona Olteniei, câteva particularităţi care au făcut ca numărul clericilor închişi să fie mai ridicat. În primul rând, este ataşamentul tuturor acestor locuitori faţă de pământul ce le-a dat din cele mai vechi timpuri şi până azi cele necesare traiului. Or, odată cu instalarea regimului comunist în România, pământul va trece în proprietatea statului. Mai exact, în 1948, se va da legea privind înfiinţarea C.A.P.-urilor şi G.A.C.-urilor. Pământul şi toate mijloacele necesare lucrării lui vor trece din proprietatea ţăranilor în proprietatea statului comunist. Acest lucru a provocat o adâncă nemulţumire în rândul tuturor celor care s-au văzut deposedaţi de singura lor sursă de existenţă. Revoltele împotriva acestei legi nu au întârziat să apară. Mulţi ţărani au refuzat să semneze actele de cedare a pământului şi au intrat în conflict cu autorităţile comuniste. Nici represaliile nu s-au lăsat aşteptate. Chemaţi în miezul nopţii la “audieri”, arestaţi pentru învinuiri imaginare, marginalizaţi în noua comunitate socialistă, şantajaţi, bătuţi şi uneori chiar ucişi, mulţi dintre ţărani au cedat în cele din urmă, atunci când rezistenţa fizică şi psihică le-a fost măcinată”, se arată în lucrarea preotului Sergiu-Grigore Popescu. 

Împotriva acestor abuzuri, mulţi preoţi, marea lor majoritate proveniţi din rândul acestor ţărani, au luat atitudine prin cuvântul lor, rostit de pe amvon. Au criticat organele locale care săvârşeau aceste abuzuri, au criticat sistemul comunist care promulga legi împotriva oamenilor. Alţi preoţi au condus mici revolte, răscoale ţărăneşti ori au înfiinţat organizaţii care să lupte împotriva acestor abuzuri. Toţi aceştia au fost acuzaţi, de Securitate, de diferite delicte: “uneltire contra ordinii sociale”, “sabotaj”, “participare la organizaţii contrarevoluţionare” etc.

O altă particularitate a reprezentat-o implicarea marii majorităţi a clerului oltean în viaţa politică, mulţi slujitori ai altarului fiind membri sau simpatizanţi ai partidelor politice tradiţionale, iar la alegerile din 1946 au fost împotriva Partidului Comunist. După instalarea la putere a comuniştilor, au început şi represaliile la adresa adversarilor politici, printre aceştia regăsindu-se şi numeroşi preoţi. Au fost arestaţi şi închişi mulţi ani în temniţele comuniste, sub diferite pretexte.

Tot aici ar putea fi încadrat şi un număr mic de preoţi olteni care au simpatizat cu gruparea Garda de Fier sau au fost nevoiţi de împrejurări să intre în contact cu aceştia. „În haosul, dezordinea şi sărăcia ce secătuiau ţara în preajma şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, unii preoţi, ca de altfel mulţi români, au văzut în partidul lui Corneliu Zelea Codreanu o soluţie de ieşire din criză. Au participat la întrunirile care se organizau în zonele rurale, dar când au văzut crimele şi metodele folosite de legionari pentru a ajunge la putere s-au dezis de aceştia. Mulţi dintre cei învinuiţi că au fost colaboratori ai Gărzii de Fier, în realitate, nu au făcut altceva decât să ofere “ceva de-ale gurii” reprezentanţilor acestei organizaţii, care participau la diverse adunări organizate la sate. De multe ori, nici nu aveau de ales, preotul fiind considerat cel mai de seamă om al satului, iar casa sa era singura care putea găzdui oaspeţi. Odată cu venirea la putere a Partidului Comunist (atât de prigonit de legionari), toţi cei care au participat la aceste întruniri (sau au intrat în contact cu legionarii) au fost cercetaţi de organele de securitate şi închişi, sub diverse pretexte”, spune preotul Sergiu Grigore Popescu.

O altă cauză, ce a dus la arestarea unui număr mare de clerici olteni, a fost implicarea multor slujitori ai altarului din dreapta Oltului în luptele ce s-au dus între Securitate şi luptătorii anticomunişti din munţi. Este binecunoscut faptul că regiunea muntoasă din nordul Olteniei a adăpostit mai multe grupuri de astfel de luptători. Cazul stareţului mănăstirii Tismana, Gherasim Iscu este bine cunoscut. Asemeni lui, mulţi preoţi vâlceni, mehedinţeni şi gorjeni au sprijinit lupta anticomunistă. Unii dintre ei s-au înrolat chiar în aceste grupuri şi au înlocuit crucea cu arma. Aproape toţi au fost ucişi fără să mai fie judecaţi. Alţii au sprijinit pe aceşti “haiduci” material şi spiritual, i-au găzduit în nopţile geroase de iarnă, le-au oferit alimente şi haine, i-au mângâiat sufleteşte şi i-au încurajat. Şi aceşti preoţi au fost aruncaţi în închisorile şi lagărele comuniste.

Scriitorul spune că acum din păcate se cunosc puţine date despre slujitorii bisericii (preoţi, monahi, cântăreţi bisericeşti şi studenţi teologi), care au suferit în închisorile comuniste penru că Securitatea a avut grijă să nu lase prea multe dovezi despre crimele şi abuzurile săvîrşite. Constantin I. Pârşan este unul din preoţii care au avut de suferit în regimul trecut. Originar din comuna Poroina Mare, judeţul Mehedinţi (născut la 26 iunie 1903), absolvent de seminar gradul II, în 1927 este hirotonit preot de episcopul Vartolomeu Stănescu pe seama parohiei din localitatea natală. A reparat biserica parohială şi biserica parohiei Şipote, pe care o găseşte părăsită încă din 1907, a înfiinţat un dispensar pentru tratamentul săracilor, a pus bazele unei bănci populare, a activat în cadrul I.O.V.R şi Crucii Roşii, a înfiinţat o cantină unde primeau zilnic masă 30 de copii săraci. Pentru activitatea sa, a fost ridicat la rangul de iconom. Între 1951-1956 a fost mutat, fără voia sa, la parohia Corbeni Balş. Prin sentinţa nr. 1221/1952, Tribunalul Militar Craiova îl condamnă la şase luni de închisoare (25 mai–5 noiembrie 1952), fiind acuzat de „sabotaj”. Nu reuşise să predea cotele supraevaluate pentru terenul său şi al bisericii. Este eliberat din colonia de muncă de la Bucinei, cu biletul nr. 3656/1952, şi reîncadrat la parohia Poroina Mare, de unde se pensionează la 1 iulie 1977 .