Mărturii despre saşii din trecut: cum făceau avere, de ce nu îşi doreau copii mulţi şi prin ce se deosebeau de români
0
Saşii din Transilvania secolului al XIX-lea erau o comunitate extrem de închegată, care excela prin şcoli şi educaţie, dar era dezavantajată de răceala cu care îi trata pe români, maghiari şi străini. O descriere pitorească le-a fost dedicată saşilor de autoarea britanică Emily Gerard, care a trăit mai mulţi ani printre ei.
Emily Gerard (1849 – 1905) a fost una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice din secolul al XIX-lea. A petrecut mai mulţi ani în Transilvania, iar lucrările sale despre folclorul local au fost sursă de inspiraţie pentru romanul Dracula, scris de Bram Stoker. Una dintre cărţile scrise de autoarea născută în Scoţia s-a numit „Transilvania, tărâmul de dincolo de pădure”, şi a fost publicată în 1885, în New York. În ea, Emily Gerard a descris în detaliu obiceiurile comunităţilor locale: români, maghiari, saşi şi ţigani.
Mai multe capitole le-au fost dedicate saşilor, pe care Emily Gerard i-a cunoscut îndeaproape, locuind pentru doi ani în Sibiu şi după ce le-a vizitat satele. Autoarea istorisea că germanii au luat drumul Transilvaniei pentru a-şi câştiga libertăţi şi privilegii de care nu se bucurau nu le aveau în ţara lor, garantate de monarh, în schimbul apărării graniţelor Regatului Ungar.
„Data exactă a sosirii coloniştilor germani în Transilvania este necunoscută, dar se pare că au ajuns între 1141 şi 1161. Este aproape sigur că nu au venit cu toţii deodată. Cruciadele, care în acea epocă ocupau fiecare minte, ar fi putut cauza faptul că aceste imigraţii au trecut aproape neobservate. Numele de saşi (saxoni), aşa cum îşi spun ei, a fost folosit mult mai târziu ca denumire generală şi este mai mult decât probabil, din diferenţele de limbaj, obiceiuri şi comportament, că diferite colonii au ajuns aici din diferite părţi ale locurilor lor de baştină”, susţinea scriitoarea.
Raiuri de civilizaţie
Deşi în general regii Ungariei şi-au ţinut promisiunile faţă de imigranţi, aceştia au avut de suferit, atât din partea nobililor ungari, geloşi pe privilegiile de care saşii se bucurau, dar şi din partea celor mai vechi dintre locuitorii pământurilor, valahii, care, trăind în munţi, obişnuiau să facă raiduri frecvente în văi şi în câmpii pentru a jefui, arde şi ucide tot ce le ieşea în cale, afirma Emily Gerard. „Dacă adăugăm la aceasta invaziile turcilor şi ale tătarilor, este miraculos cum aceşti germani, ajunşi într-o ţară ciudată şi înconjuraţi de inamici şi-au menţinut independenţa şi şi-au păstrat identitatea, în circumstanţe nefavorabile”, scria autoarea cărţii „Transilvania, tărâmul de dincolo de pădure”.
Emily Gerard povestea că saşii au construit biserici şi fortăreţe, au ridicat şcoli şi clădiri, şi-au făcut propriile legi şi şi-au ales proprii judecători. „Şi în timpurile în care nobilii ungari abia ştiau să scrie şi să citească, aceste colonii mici ale saşilor erau adevărate raiuri de civilizaţie, în mijlocul sălbăticiei, ignoranţei şi barbarismului”, arăta autoarea.
Mediul „ostil” al Transilvaniei
Autoarea se arăta impresionată de modul în care saşii şi-au păstrat identitatea, vreme de peste şapte secole, afirmând că aşa cum se spune despre cei ce „sunt mai catolici decât Papa” şi saşii erau mai teutoni decât germanii care locuiesc în ţinuturile lor strămoşeşti. „Simţind că fiecare pas în altă direcţie este un pas printre duşmani şi descoperind că fiecare concesie făcută ameninţa să îi atragă într-un lanţ al captivităţii, n-a fost de mirare că au ţinut cu încăpăţânare, tenacitate, orbeşte, la limba, hainele, obiceiurile şi manierele lor particulare”, scria Emily Gerard. Autoarea remarca straiele saşilor, foarte asemănătoare cu cele din ilustraţiile din secolele 13 – 14 în care erau înfăţişaţi, precum şi obiceiul de a-şi ţine proviziile între zidurile bisericilor, aşa cum o făceau în vremurile în care erau atacaţi de turci şi de tătari.
Precauţi şi zgârciţi
Saşii au rămas neschimbaţi de-a lungul secolelor, însă aveau o atitudine ostilă faţă de străini, care nu le era deloc favorabilă.
„În timp ce ne cuceresc admiraţia cu virtuţile lor solide şi cu spiritul lor independent, pe care şi l-au conservat, ţăranii saşi îşi arată adesea dezavantajele de a fi mai puţin civilizaţi, mai şi mai puţin educaţi şi mai puţin cinstiţi. Ca o consecinţă naturală a neîncrederii lor, spiritul de speculaţie le este foarte puţin dezvoltat, pentru că speculaţia nu poate exista fără un anumit grad de încredere în vecinii lor. Ei nu riscă un florin pentru a câştiga zece, dar ţin cu fermitate de ceea ce au obţinut. Nu este niciun cerşetor în oraşele saşilor şi nu se aude de niciunul dintre saxoni că a câştigat sau că a pierdut vreo mare avere. Cei care s-a întâmplat să ajungă foarte bogaţi au devenit astfel prin procesul simplu de a cheltui doar jumătate din veniturile lor, într-o perioadă de jumătate de secol. Şi după ce au ajuns într-un asemenea mod la bunăstare, se pare că nu profită prea mult de ea, pentru că trăiesc la fel ca înainte, mergând la fel de devreme la culcare, pentru a salva din cheltuielile luminii scumpe”, scria Emily Gerard.
Puneau preţ pe educaţie
Puţini dintre saşi aveau titluri nobile, cei mai mulţi fiind consideraţi burghezi. De asemenea, deşi vorbeau de Germania ca fiind ţara – mamă, ataşamentul faţă de ea era prozaic şi de factură romantică, arăta autoarea. Saşii aveau o natură complicată de patriotism şi afirmau, susţinea Emily Gerard, că erau legaţi de Germania pentru că le-a oferit avantajul culturii şi civilizaţiei, dar s-ar ataşa de orice naţiune care le-ar fi oferit aceleaşi avantaje.
„Principala forţă a acestor colonişti saxoni a stat dintotdeauna în şcolile lor pe care le susţineau din propriile lor resurse, refuzând cu încăpăţânare ajutorul Guvernului. Nu vor să accepte favoruri, spun ei, pentru că acestea induc obligaţii. Aceste şcoli şi-au creat renumele ca fiind cele mai bune din Austria. Şi am auzit de numeroşi oameni care îşi trimit copiii de la distanţe mari să înveţe aici”, afirma Emily Gerard. Ea completa că în fiecare biserică era un loc dedicat studiului şi cunoaşterii, iar activitatea de predare nu era întreruptă nici chiar când la porţile cetăţilor ajungeau turci sau tătari.
Pricepuţi la construcţii
Satele saşilor erau uşor de deosebit de cele ale românilor, compuse din case din chirpici, şi cele ale ungurilor, care erau marcate de simplitate, scria autoarea cărţii. Casele saşilor erau spaţioase şi masive, fiind construite solid, din piatră, şi înconjurate de ziduri mari.
„Construcţia şi reparaţiile sunt ocupaţiile favorite ale ţăranilor saşi, iar ungurii spun, ironic, despre ei, că atunci când germanii nu au nimic mai bun de făcut îşi dărâmă casa şi o construiesc din nou”, afirma Emily Gerard.
Fiecare sat săsesc era construit în jurul unei străzi mari. În mod formal, românii şi ţiganii nu erau toleraţi în satele saşilor, dar cu timpul s-au apropiat de ele, iar la sfârşitul secolului al XIX-lea, cele mai multe din satele saşilor aveau la capătul lor suburbii unde locuiau români sau ţigani, scria autoarea cărţii „Transilvania, tărâmul de dincolo de pădure”.
Ţăranii, reci cu străinii
Ţăranii saşi erau nepăsători faţă de necazul străinilor, afirma Emily Gerard. „Într-o zi, în timp ce îmi plimbam câinele, pe lângă o moară, acesta s-a pierdut. Am început să strig Brick, Brick, Brick, după el, apoi, ajungând în dreptul unor ţărani saşi, i-am întrebat dacă l-au văzut, iar unul dintre ei şi-a scos încet pipa din gură şi mi-a spus: „Câinele tău? Tocmai se îneacă într-o vâltoare”, arătînd leneş cu furca spre el. M-am grăbit şi am reuşit să îmi salvez câinele, aproape epuizat, cu mare greutate, în timp ce saşii priveau scena cu un amuzament indolent, nici măcar visând să îmi ofere asistenţă”, scria autoarea britanică.
Viaţa de familie a saşilor nu părea una fericită, iar divorţurile sunt numeroase, constata autoarea. „Când fiica nu îl găseşte potrivit pe viitorul ei soţ, de obicei astfel de obiecţii sunt rezolvate cu un sfat practic de la părinţii prevăzători: „Încearcă-l pentru o vreme şi poate vei ajunge să îl placi. Iar dacă nu, nu e mare ghinion, poţi să divorţezi”. Adesea în timpul vizitelor mele în casele ţăranilor saşi am găsit tinere întoarse în casa părintească uneori după câteva săptămâni de la căsătorie, aşteptând vremea unei noi alegeri”, afirma scriitoarea, adăugând că vârsta la care tinerele din familiile de saşi se măritau era de 15 ani.
Familii restrânse, case mari
Ţăranul saxon s-a declarat duşman al familiilor numeroase, în contrast cu vecinul său român, pentru care şase – opt copii erau într-o familie obişnuită, iar fiecare prunc adăugat este considerat un alt dar de la Dumnezeu, afirma Emily Gerard.
„Insinuarea că saşii transilvăneni caută să îşi limiteze progeniturile nu este fără fundament. Se spune că a avea doi copii doar este lucrul considerat corect în familiile saşilor şi că este o ruşine să ai trei copii. Aceasta se întâmplă pentru că saşilor nu le place să îşi vadă câmpurile împărţite în bucăţi mici şi de aceea îşi doresc ca familiile lor să fie mici. În consecinţă, această formă de egoism face ca adesea casele saşilor să stea goale, pentru că nimeni nu le locuieşte, şi ca în multe dintre satele lor populaţia să fie într-o continuă scădere. În acest timp vecinii lor, sărmanii şi ignoranţii români, se adună împreună în căsuţele lor, arăndu-şi cea mai emoţionantă afecţiune”, concluziona Emily Gerard.
Vă recomandăm şi:
Atrocităţile pe care le-ar fi săvârşit Vlad Ţepeş în timpul domniei sale au fost redate de numeroşi cronicari din vremea sa. Autorii turci s-au arătat printre cei mai neîndurători critici ai voievodului muntean. Unii dintre ei au relatat că Ţepeş şi-ar fi construit o grădină de cadavre trase în ţeapă, iar pădurea care îi înconjura cetatea era ticsită de spânzuraţi.
Gabriel Bethlen (1580 - 1629) a condus Transilvania timp de 16 ani, într-una dintre perioadele cele mai tulburi dar şi înfloritoare din istoria ei şi a rămas unul dintre marile personalităţi din istoria românilor. Principele transilvănean a încercat să ajungă stăpânitor al Moldovei şi al Munteniei, pe care, potrivit istoricilor, ar fi dorit să le unească sub numele de Dacia.
Elisabeta Szilagyi a ajuncat un rol important în cucerirea tronului Ungariei de către fiul ei Matia Corvin şi a contribuit la ascensiunea nobiliară a lui Ioan de Hunedoara. Totuşi, mai multe legende o înfăţişează într-o lumină nefavorabilă.
Nicolae Iorga a lăsat posterităţii unele dintre cele mai memorabile descrieri ale lui Ioan de Hunedoara şi ale lui Matia Corvin. Istoricul i-a prezentat pe voievodul Ioan de Hunedoara şi pe fiul său ajuns pe tronul Ungariei într-o carte publicată în 1906, cu titlul „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, în care a relatat despre Hunedoara şi eroii ei.
Castelul Corvinilor din Hunedoara are o istorie de peste şase secole, iar în prezent este unul dintre cele mai vizitate monumente din România. Turiştii din toate colţurile lumii i-au trecut pragul şi au rămas impresionaţi de frumuseţea şi de legendele care circulă pe seama lui, însă multe dintre secretele fortăreţei au rămas necunoscute publicului larg.
Matia Corvin, fiul lui Ioan de Hunedoara, a devenit rege al Ungariei la vârsta de 15 ani şi a condus ţara timp de peste trei decenii, între 1458 şi 1490. A fost una dintre marile personalităţi din istoria Transilvaniei şi a Europei, deşi cercetătorii români nu l-au privit, în general, cu aceeaşi fascinaţie şi simpatie cu care este privit tatăl său.
Ioan de Hunedoara a fost una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului român. A fost numit „atletul lui Hristos”, de Papa Calixt al III-lea, pentru modul în care armatele sale au apărat lumea creştină de invaziile otomanilor, iar adversarul său cel mai de temut, Mehmed al doilea Cuceritorul, a spus, la moartea voievodului, că „lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.
Se încarcă comentariile...
