Povestea fabricii de paste „Ludwig Josiek“ din Galaţi, celebră acum un secol. I-a exasperat pe italieni cu produsele ei
0Fondată la 1890, fabrica de paste „Ludwig Josiek“ a fost în topul producătorilor europeni mai bine de un secol, fiind, decenii de-a rândul unul dintre cei mai importanţi exportatori români. În 1900, macaroanele făcute aici au primit medalia de argint la Expoziţia Universală de la Paris, iar în cele două războaie mondiale a fost principalul furnizor de pesmeţi ai Armatei Române. Comuniştii au păstrat-o, însă tranziţia de după 1989 i-a pus cruce.
La numai câţiva paşi de malul Dunării, pe strada Dogăriei din Galaţi (arteră care, în perioada interbelică, râvnea la rangul de cea mai importantă stradă comercială din România – aici se făceau marile afaceri cu lemn, cereale şi vin ale Europei), o clădire impunătoare, dar aflată în paragină, atrage atenţia oricărui trecător: este fosta mare fabrică de paste făinoase şi biscuiţi „Ludwig Josiek“ (sau „Dunăreana“, cum o ştiu contemporanii, pe denumirea dată în perioada comunistă).
Au cărat dealul pentru construcţia fabricii
Cu o suprafaţă desfăşurată de aproape un hectar, întinsă pe trei niveluri (la momentul construirii era cea mai mare clădire din oraşul Galaţi, ca suprafaţă totală) imobilul domină şi în zilele noastre zona de case „alintată“ de gălăţeni, mai în glumă, mai în serios, „Broscăria“.
Nu de alta, dar, până în urmă cu câteva decenii, când în zonă s-a montat canalizarea, ploile şi apele Dunării transformau deseori zona într-o imensă mlaştină plină de mizerie, de ţânţari şi de broaşte.
Având în vedere trecutul sumbru, nu mai pare deloc întâmplător, deci, că acum vreo două secole marinarii englezi mereu în căutare de cârciumi, lupanare şi scandaluri i-au zis „Bad Line“, poreclă care s-a convertit, odată cu trecerea timpului, în „Bădălan”, nume sub care figurează actualmente cartierul.
Însă fabrica lui Ludwig Josiek a fost mai mereu ferită de necazuri acvatice, căci prin proiect terenul a fost înălţat cu doi metri faţă de restul proprietăţilor, într-un efort uriaş de logistică, dat fiind că în acea vreme (construcţia a început pe la 1888) se muncea doar cu carul tras de boi în transporturi.
Fabrica Josiek, abandonată, în zilele noastre FOTO Costel Crângan
Un calcul sumar arată că s-au adus pentru asanarea locului (care are aproape un hectar) peste 20.000 tone de pământ, adică echivalentul a tot atâtea căruţe. Practic, s-a cărat o mare parte dintr-un deal aflat la marginea oraşului, în zona tunelului CFR (Vadul Ungurului).
Chiar şi acum, la 127 de ani de la darea în folosinţă, fosta fabrică de făinoase Josiek rămâne, de departe, cea mai mare clădire de pe fostul „Lipscani“ al Galaţiului, însă asta nu-i mai foloseşte la nimic, căci în imobil nu ai să găseşti decât praf, păianjeni şi câteva resturi insignifiante din instalaţiile de producţie de odinioară.
O fabrică unicat în România vreme de 18 ani
După cum scrie istoricul gălăţean Tudose Tatu în lucrarea „Istoria trudită a fabricilor uitate“, apărută la Galaţi în anul 2008, ca un efort al autorului şi al Patronatului IMM-urilor din Galaţi, fabrica de paste făinoase a lui Ludwig Josiek (care se pare că era ceh la origine, deşi sunt şi unele informaţii că ar fi fost de origine evreiască) a fost înfiinţată în 1890.
E drept, există şi surse, mai precis un buletin al industriilor sprijinite de stat – un soi de tabel de subvenţii ‒ din 1903, care indică faptul că fabrica s-ar fi autorizat pentru producţie de-abia prin 1893, însă nu anul înfiinţării este chiar atât de important, cât faptul că, până în 1908, stabilimentul industrial al lui Ludwig Josiek era singurul astfel de obiectiv din România.
Caracterul unicat îi era conferit de linia de fabricaţie semi-autoatizată, care asigura un flux de producţie asemănător cu cel din fabricile de acum (după modelul linie de fabricaţie), toate utilajele fiind produse de firme germane de mare prestigiu în acele vremuri: Gierner&Scheffus, Erner-Pfeiderer, Cannstadt, Esslingen, Tenbrink etc. Era un lucru absolut special, căci în acea vreme peste 80% din producţia europeană de paste făinoase se baza pe muncă manuală în mici ateliere.
„Fabrica era iuminată electric, cu ajutorul unui dinam ataşat motorului principal cu aburi, şi avea dotări tehnice de invidiat: ventilaţie, camere de uscare cu temperatură controlată a pastelor, malaxoare de mare capacitate acţionate mecanic, ascensoare, plus o fabrică de ambalaje proprii“, scrie istoricul Tudose Tatu în cartea amintită, în baza unor documente legate de autorizare descoperite în arhivele Eforiei Galaţilor.
Potrivit unor mărturii ale vremii, consemnate în special cele patru ziare tipărite la Galaţi la începutul secolului trecut (două erau în româneşte, unul în greacă, iar altul în engleză), ambalajele lui Josiek necesitau o fabrică proprie dat fiind că erau deosebite. Practic, pastele lui se livrau în nişte cutii metalice emailate şi frumos pictate, care erau apoi „reciclate“ de multe familii ca bomboniere sau recipiente pentru depozitarea unor alimente ori condimente.
Imagine din atelierul de cutii metalice a fabricii Josiek (1928) FOTO Colecţia Muzeului de Istorie Galaţi
Biscuiţi „Carol“, marfă de export
Din 1893, când se cunosc primele cifre legate de producţie, şi până la 1898, înregistrările tranzacţiilor comerciale ale fabricii lui Josiek au cunoscut o dinamică spectaculoasă, crescând de aproape zece ori. Aproximativ 50% din producţie avea cumpărători străini, adică se exporta.
Se produceau următoarele paste făinoase (am păstrat denumirea comercială din registrele acelor timpuri): macaroane pline şi găurite de toate grosimile, fidea albă şi galbenă, spaghete, tăiţei, lazane, lazanete, coroane, cuşcuş, pene, orzişor, steluţe, litere, seminţe, regate, peticele. Până la 1899, produsele erau vândute, luând ca reper contractele păstrate în arhive, în toată România, în Transilvania, în Bulgaria, Turcia şi Olanda.
Între 1900 şi 1908, fabrica lui Ludwig Josiek este deseori lăudată de presă pentru faptul că reuşeşte ceea ce românii încă mai visau: prelucra materiile prime româneşti, făină, zahăr, ouă, unt, lapte şerbeturi de fructe, ciocolată etc., pentru a vinde marfa prelucrată la export.
Însă prima recunoaştere a performanţelor vine încă din 1894, atunci când pastele lui Josiek obţin medalia de aur la Expoziţia Cooperatistă organizată la Bucureşti. În acelaşi an se consemnează şi înfiinţarea, într-o anexă a fabricii de la aceaşi adresă, a atelierul de „biscuiţi englezeşti şi franţuzeşti“. Evident, totul cu utilaje automate de ultimă generaţie, maşina care producea biscuiţii fiind germană, de la producătorul „Gierner &Scheffus-Hamburg“. Comenzile se expediau direct, iar producţia, în anii buni, era de 280.000 kilograme, fiind evaluată la 140.000 de lei.
Trebuie să remarcăm faptul că la Muzeul de Istorie „Paul Păltănea“ din Galaţi se păstrează o piesă importantă legată de începutul fabricii de biscuiţi a lui Josiek: ştanţa manuală pentru biscuiţii „Carol“ de la fabrica Ludwig Josiek. Dispozitivul este alcătuit dintr-un suport de lemn şi un miez circular din bronz, care prezintă, cu litere ajurate, în partea de sus, numele proprietarului fabricii „LUD. JOSIEK“, la mijloc numele biscuiţilor „CAROL“, iar în partea de jos numele oraşului, „GALATZ“.
Ştanţa originală pentru biscuiţii de lux „Carol” FOTO Costel Crângan
Ştanţa fost produsă prin turnare, finisare, gravare şi ambutisare şi a intrat în colecţia „Ştiinţă şi tehnică“ a muzeului prin donaţia realizată în anul 1975 de către Maria L. Nimferato, una dintre acţionarele fabricii din perioada interbelică.
Trebuie ştiut că biscuiţii „Carol“ erau un soi de vedete ale ceaiului de la ora 5 ale acelor vremuri, fiind consideraţi „must have“ pentru familiile înstărite. Erau rotunzi, dulci, cu cacao, fini, vanilaţi şi costau 2 lei şi 50 de bani pe kilogram, adică aproximativ cât două zile de muncă ale unui muncitor. Scump!
Aşa arătau biscuiţii „Carol” FOTO Muzeul de Istorie
Potrivit unui act întocmit în anul 1899 de medicul pus de autorităţi să verifice igiena, angajaţii fabricii de paste erau în număr de 28-30, cea mai mare parte români, dar şi un ceh, un german şi doi italieni. Şase erau bărbaţi (mecanici şi electricieni), iar restul femei.
Bărbaţii primeau un salariu între 60-100 de lei pe lună (fiind angajaţi permanent), iar femeile erau plătite cu ziua, în funcţie volumul de comenzi, cu 1 leu - 1 leu şi 50 de bani pe zi.
Au dat lovitura la Expoziţia Universală de la Paris
În 1900, la celebra Expoziţie Universală de la Paris, macaroanele lui Josiek uimesc Europa şi obţin medalia de argint (conform catalogului expoziţiei. Printre învinşi se numără câteva fabrici italiene faimoase, plus câţiva producători francezi.
În 1903, la Expoziţie Ştiinţelor, de la Atena, ia medalia de aur, ducându-i pe italieni, „tăticii“ europeni ai pastelor, pe locul secund, prilej cu care izbucneşte şi un scandal teribil, căci pensinsularii, adânc jigniţi de pierderea primului loc, au acuzat juriul de corupţie. Distincţii importante sunt obţinute în anii următorii, juriile fiind de acord că pastele făcute la Galaţi sunt cele puţin de aceeaşi calitate cu cele italiene.
Pliant de promovare a fabricii Josiek în perioada interbelică FOTO Muzeul de Istorie Galaţi
Evident, calitatea atrage după sine şi contracte externe. În perioada de dinainte de Primul Război Mondial, fabrica exporta masiv în Bulgaria şi Imperiul Austro-Ungar, iar în perioada interbelică reuşise să pătrundă pe selecta piaţă europeană a pastelor, exportând în Olanda, Belgia, Polonia, Germania, Turcia şi Franţa, făcând serioasă concurenţă pastelor italiene.
Este perioada de glorie a pastelor româneşti, însă acţionarii reuşesc, chiar din 1915 să mai impună un produs cu care vor face vânzări foarte mari timp de trei decenii: pesmeţii militari ambalaţi în cutii din metal închise ermetic. De altfel, fabrica de la Galaţi devine pentru mult timp furnizor exclusiv de pesmeţi pentru armatele României şi Bulgariei, dar şi pentru o serie de expediţii ştiinţifice în zona Arctică sau în Africa.
Sfârşitul epocii Josiek, începutul epocii Nimferato
În anul 1922 Josiek vinde fabrica mai multor investitori, ale căror interese sunt reprezentate de bancherul Ludwig Nimferato (care la origine este italo-austriac), şi lasă ceva acţiuni şi fiicei lui, Emilie. Numele este schimbat în „Societatea anonimă de paste făinoase şi biscuiţi, fostă Josiek“, iar producţia continuă cu succes. Registrele din 1937 indică faptul că producţia se diversifică şi apare şi prima indicaţie legată de închirierea brandului Josiek, ceea ce azi numim franciz, către o fabrică de paste făinoase din Turcia.
Anunţul din Monitorul Oficial prin care fabrica îţi schimbă proprietarii FOTO Muzeul de Istorie
Războiul aduce fabricii şi prosperitate, vânzările cresc masiv, dar şi distrugere. Din Monitorul Oficial din 9 septembrie 1944 aflăm că adunarea generală a acţionarilor decide, în 7 mai 1944, că trebuie să repare fabrica, avariată de bombardamente în război, drept pentru care contractează de la Banca Românească un credit de 5.000.000 de lei, „în vederea reluării producţiei atât de necesare armatei române“. În acea vreme, 90% din producţia fabricii era constituită din pesmeţi de război şi macaroane pentru cazane ale bucătăriilor de campanie ale oştirii.
Grajd comunal în curtea fabricii
Din păcate, injecţia de capital nu le-a folosit prea mult acţionarilor (dintre care îi putem aminti, pe Ludwig Nimferato şi Emilie Josiek), căci fabrica avea să fie naţionalizată la nici doi ani distanţă, iar proprietarii alungaţi din ţară sub ameninţarea puşcăriei. Mai mulţi dintre membrii familiei Nimferato au preferat însă să rămână în România sub ocupaţie bolşevică, chiar dacă li s-a luat tot, până şi dreptul la muncă, şi au fost persectaţi decenii în şir ca „duşmani ai poporului“.
Interesant este că, imediat după naţionalizare, fabrica a fost parţial închisă, într-o latură a curţii fiind amenajat un grajd comunal, cu boi şi cai, ceea ce – nu-i aşa? – se potrivea exemplar cu normele de igienă necesare pentru fabricarea biscuiţilor şi pastelor făinoase. De altfel, în amintitul grajd a fost dosită şi folosită ca suport de hamuri, câţiva ani, statuia din bronz a marelui patriot I.C. Brătianu, care fusese ciuruită de gloanţe şi dărâmată de pe soclu de o bandă legionară. După 1989, statuia a fost repusă la locul ei, pe Faleza Dunării.
Statuia lui Brătianu a stat ani în şir într-o anexă a fabricii, ca suport pentru hamuri FOTO Costel Crângan
Ulterior, în 1950, fabrica a intrat în patrimoniul Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie (IMP) „Vasile Roaită“ Galaţi. A fost retehnologizată şi a fost, vreme de câteva decenii, cea mai mare fabrică de biscuiţi vrac din Moldova şi cel mai mare furnizor de pesmet militar din ţară.
Privatizarea de după 1989 i-a pus însă capac. Intrată în posesia unor afacerişti de carton, care au reuşit în doar un deceniu să falimenteze şi să desfiinţeze toată industria alimentară a Galaţiului: fabricile de pâine Galmopan, morile, fabrica de lapte Galacta, fabrica de îngheţată samd, fosta fabrică Ludwig Josiek, cândva mândria României, a fost închisă în urmă cu un deceniu şi a devenit o clădire oarecare, mare, tristă şi inutilă, aflată în portofoliul unei agenţii imobiliare, după care a devenit proprietatea unei autogări, care a făcut în curte un garaj. Apoi, autogara a dat faliment, lăsând în urmă – monumente ale tranziţiei ‒ câteva autobuze prăbuşite.
Se încarcă comentariile...
