Regulamentul prostituatelor din Brăila de acum 100 de ani: „Toate femeile vor observa curăţenia scrupuloasă“. Cum făcea Primăria bani de pe urma lor
0
În urmă cu o sută de ani, prostituţia era în floare la Brăila, dar felul cum era reglementat şi controlat acest fenomen diferă radical de ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Regulamentul emis de Primăria Brăila, în 1914, demonstrează cât de pragmatice erau autorităţile acelor vremuri.
Documentul era intitulat „Regulament pentru privegherea prostituţiunei din oraşul Brăila“, iar principala menire a acestuia era, după cum se menţionează la articolul 1, litera „c“, „ca să se oprească lăţirea boalelor venerice, prin căutarea urgentă şi gratuită a persoanelor de ambele sexe, afectate de asemenea boale“, dar şi „ca să se întrebuinţeze toate mijloacele pentru a opri femeile de a intra în casele de prostituţiune şi să se înlesnească întoarcerea la viaţa onestă a femeilor aflate în asemenea case“.
Primăria nu ieşea deloc în pierdere prin aplicarea respectivului regulament. Dimpotrivă, aducea bani frumoşi la bugetul local, prin încasarea unor taxe de la matroanele cărora le permitea să îşi pună casele la dispoziţie pentru practicarea prostituţiei.
Autorităţile acelor vremuri nu se făceau că nu observă fenomenul, ci dimpotrivă, îl tolerau în aşa fel încât să poată controla acele aspecte ce ţineau de sănătatea publică, dar şi de protecţia femeilor prostituate, încercând totodată să le readucă pe calea cea dreaptă.
Conform singurului exemplar al regulamentului care se mai găseşte la Serviciului Judeţean Brăila al Arhivelor Naţionale, minorele sub 18 ani nu puteau fi înscrise în categoria prostituatelor. Bărbaţii nu aveau voie să patroneze case de prostituţie. „Se consideră ca casă de prostituţiune o casă în care locuesc sau se adună una sau mai multe femei sub patronagiul proprietarei sau locatarei acelei case, care e responsabilă pentru paza bunei ordine“, se stabileşte la articolul 10 al documentului citat.
Cel care elibera autorizaţie pentru înfiinţarea unei „case de prostituţiune“ era primarul oraşului. Înainte de a-şi da avizul, acesta trebuia să verifice „dacă casa este curată, luminoasă, destul de spaţioasă în raport cu numărul femeilor; că dispune de mobilierul necesar, de rufele şi de uneltele indispensabile pentru întreţinerea curăţeniei“.
Două vizite medicale pe săptămână şi condicuţă de sănătate
Primăria le obliga pe femeile prostituate să facă două vizite medicale pe săptămână. Dacă mergeau la Dispensarul Municipal, aceste controale erau gratuite. Dacă voiau ca medicii să vină la domiciliul unde îşi practicau meseria, atunci trebuia ca prostituata, sau patroana casei, să achite anumite taxe către Primărie. Fiecare prostituată avea obligaţia să ţină asupra ei o condicuţă de sănătate, în care se notau rezultatele controalelor medicale.
Pentru cele care primeau vizita medicului la domiciliu, condicuţa de sănătate se elibera contracost, cu 3 lei. Cele care mergeau la dispensar, o primeau gratis. Vizitele la domiciliu se taxau de către Primărie cu 10 lei, pentru prostituatele ce locuiau singure, şi cu 8 lei, pentru cele care locuiau în casa unei matroane.
Dacă erau găsite cu boli venerice, prostituatele erau obligate să se prezinte imediat la spital, unde erau tratate gratuit, fiind ţinute în saloane speciale, separat de femeile onorabile.
În casele de prostituţie, regulile de igienă erau stricte: „Toate femeile prostituate vor observa curăţenia scrupuloasă. În fiecare cameră a caselor de prostituţiune şi în locuinţele femeilor prostituate care locuesc singure se va afla în tot dauna câte un lighian curat, două vase cu apă curată, săpun şi mai multe prosoape“, se specifica în articolul 32.
Pentru protejarea minorilor de femeile cu moravuri uşoare, „băeţilor în etate mai mică de 18 ani nu le este permis a intra în case de prostituţiune. Femeile care dirig casele de prostituţiune sunt responsabile pentru executarea acestei prohibiţiuni“, se menţiona în articolul 42 al „Regulamentului pentru privegherea prostituţiunei din oraşul Brăila“.
Prostituatele şi matroanele care nu respectau regulile nu rămâneau prea mult pe piaţă. Legenda spune că bordelul celebrei matroane „Tanti Elvira“ – cea care a inspirat cântecul „La noi la Brăila, la Tanti Elvira/ Uşor se câştigă lira“ - ar fi fost închis şi demolat de autorităţi, tocmai pentru că femeile de acolo prestau servicii către clienţi fără a ţine o condicuţă de sănătate şi fără a se sinchisi prea mult de igiena personală.
Registrul cu prostituate
În registrul cu prostituate, singurul care încă mai există la Arhivele brăilene, figurează circa 20 de practicante ale acestei meserii. Erau tinere de 18 până la 30 de ani, cărora li se afişa câte o fotografie însoţită de date personale. Din poze, se vedeau a fi femei destul de bine întreţinute, semn că ocupaţia lor le aducea venituri frumoase. Cele mai multe dintre ele erau analfabete, după cum se menţiona în registru. Se mai poate remarca faptul că, în multe cazuri, prostituatele aveau unul sau ambii părinţi decedaţi, astfel explicându-se, probabil, dificultăţile materiale care le-au împins spre această ocupaţie.
În registru li se mai trecea, pe lângă numele oficial, şi porecla sub care erau cunoscute de clienţi. De asemenea, figura acolo şi adresa unde prestau serviciile sexuale. De exemplu: „Ana Covalencu, cu nume de «scenă» Aurica Florescu, presta pe Str. Rahovei, la nr. 169. Elena Croitoru, zisă Lenuţa, putea fi găsită pe bulevardul Carol, la nr. 221, în timp ce Stanca Mircioiu, zisă Stela, îşi avea «baza» pe Str. Cetăţii, la nr. 15“.
Povestea felinarelor
Casele de toleranţă puteau fi găsite în toată zona centrală a oraşului. În perioada interbelică, autorităţile brăilene aveau în evidenţă circa 200 de astfel de stabilimente. Cele mai multe erau concentrate, însă, pe Str. Roşie şi Str. Neagră, ce şi-au obţinut denumirea tocmai datorită bordelurilor ce figurau acolo.
Brăilenii mai în vârstă, care au prins acele vremuri, povesteau în urmă cu câţiva ani că la fiecare stabiliment se afla un felinar roşu. Dacă era aprins, prostituatele dinăuntru erau libere şi puteau primi clienţi, dacă era stins, însemna că toate camerele sunt ocupate. Se spune că pe strada Roşie, felinarele stăteau mai mult aprinse, fiindcă fetele erau cam urâţele şi nu prea atrăgeau muşterii. În schimb, pe Str. Neagră, felinarele erau stinse aproape permanent, fiindcă prostituatele erau mai frumoase, deci mai solicitate. Din cauza întunericului care domnea acolo, strada şi-a căpătat denumirea de „Neagră“. În prezent, pe faţadele clădirilor de pe aceste străzi nu mai există niciun felinar.
Bordelul familiei Şarpe, din perioada comunistă
După 1948, când comuniştii au preluat puterea, casele de prostituţie nu au mai fost tolerate şi, încet, dar sigur, această ocupaţie a fost scoasă în afara legii, iar practicantele ei obligate să să intre „în câmpul muncii“, după cum sunau lozincile vremii. Cu toate acestea, pe strada Neagră – situată aproape de port, perpendicular pe Str. Împăratul Traian – încă mai exista, în anii '60, o casă unde marinarii puteau obţine plăceri sexuale de la prostituate care, chiar dacă trecuse de mult vremea condicuţei, continuau să practice această îndeletnicire, sub oblăduirea lumii interlope.
Un brăilean trecut de 60 de ani, care ţine să nu i se publice numele, povesteşte că a copilărit pe Str. Neagră şi era de vârsta şcolii primare când vaporenii veneau cu femei uşoare la casa soţilor Şarpe. „Pe matroană o chema Angela şi avea cam la 50 de ani, iar bărbatu-său, Nicu, era barcagiu. Acasă la ei era un fel de bordel, unde marinarii aduceau prostituate agăţate în oraş. Noi eram mici pe vremea aia, băteam mingea toată ziua pe stradă şi ţin minte că ne chemau vaporenii şi ne dădeau gume de mestecat, ca să mergem să vedem dacă e liber la coana Angela. Alteori, când erau unii mai ruşinoşi care nu îndrăzneau să vină la bordel fiindcă le era jenă să treacă pe lângă noi, matroana arunca cu pipi peste gard, ca să ne oblige să mergem să ne spălăm în Dunăre. Cât era strada liberă, intrau clienţii fără niciun stres. Nu prea îmi dădeam eu seama atunci ce se întâmplă, că eram puştan de clasa a doua sau a treia, dar acum, când îmi mai amintesc de vremurile alea, mă gândesc că nu făceau ei, aşa, de capul lor, treburile alea. Probabil dădeau vreo şpagă pe la Miliţie, pe undeva“, spune fostul locatar al străzii Negre.
Citiţi şi
Se încarcă comentariile...
