Credinţe arhaice în Maramureş. Cum se jurau la Lună fârtaţii. Obiceiul este mai vechi decât poporul român
0
Multe obiceiuri străvechi s-au păstrat în Maramureş, însă altele au dispărut total, datorită schimbărilor din societate, evoluţiei tehnologice sau demografice. Despre „fârtăţie” se mai vorbeşte doar în cărţile scrise de cei care au făcut cercetări etnografice în zonele folclorice, Ţara Lăpuşului din Maramureş fiind una dintre ele.
Vechile credinţe româneşti studiate de etnografi continuă să surprindă, pe măsură ce sunt scoase la lumină. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri, chiar mai vechi decât poporul român, era cel al fârtăţiei. Aceasta era, de fapt, un jurământ făcut la Lună între două persoane, care jurau să se ajute, să se protejeze reciproc şi să se comporte ca şi fraţii adevăraţi.
Scopul principal, spune etnograful Pamfil Bilţiu, era acela de a se ajuta reciproc la muncile câmpului ori la construcţia casei.
Dar asta acesta nu era singurul scop. Un alt motiv, care s-a pierdut în negura vremii, era acela al manipulării destinului.
Mai precis, se credea că doi copii dintr-o familie născuţi în aceeaşi lună vor împărtăşi aceeaşi soartă. Astfel, dacă unul dintre ei murea, se credea că va muri şi celălalt.
Pentru a păcăli acest destin, fratele rămas în viaţă se făcea „frate de sânge” cu un alt copil, născut în altă lună, cu scopul de a manipula destinul.
„A existat un astfel de obicei, dar a dispărut. Adică a fost cu mulţi ani în urmă o astfel de credinţă. E o credinţă în cadrul unui obicei căruia aici i se spunea <cuprinderea de fraţi> sau <fârtăţia>. Şi atunci, într-adevăr, aşa se făcea, dar a dispărut de foarte multă vreme din obicei”, explică etnograful Pamfil Bilţiu.
Potrivit lui, scopul principal al fârtăţiei era întrajutorarea, iar motivul pentru care a dispărut este acela că muncile câmpului pe de o parte nu se mai fac manual, iar pe de altă parte nu se mai fac ca în trecut. „Acum nu mai mai lucrează oamenii pământul ca înainte, când aveau nevoie de forţă de muncă şi de ajutorare. Atunci se cuprindeau fârtaţi. Pentru că au fost oameni care aveau chiar şi câte o sută de fârtaţi şi se lăudau că erau <juraţi la Lună>”, spune el.
Jurăminte făcute la Lună
Fârtâţia, mai arată etnograful, îi obliga pe cei implicaţi să se ajute reciproc, exact ca şi fraţii. Jurămânul făcut la Lună presupunea formule orale care erau rostite de cei implicaţi şi aduceau după sine angajamentele.
„Jurământul fârtaţilor nu era pe cruce, ci era la Lună. Miturile lunare au apărut dinainte de Hristos şi s-au perpetuat până în vremurile moderne. Aveau formule orale, unele erau simple: <atâta rău să ne vrem unu la altul, cât ne vrea Luna>; dar în alte formule se spunea <Jurăm la tine, Sfântă Lună, că nu ne-om despărţi cât timp vom trăi pe pământ, vom sări unul pentru celălalt, ne vom ajuta unul pe celălalt, şi de-oi muri eu, să vii tu la înmormântare; de-i muri tu, m-oi duce eu la înmormântare>. Cam aşa se jura la Lună pe vemea aceea”. Pamfil Bilţiu
El mai spune că aceste credinţe s-au conservat până aproape de zilele noastre şi erau o parte dintr-o serie de obiceiuri străvechi. „Sunt rituri mai vechi decât poporul român. Aşa era şi botezul la Lună, Soare, Stele şi Copac, care s-au păstrat aici, în Ţara Lăpuşului”, mai arată el.
Explicaţia pentru care această zonă din Maramureş a conservat atât de bine aceste obiceiuri are legătură cu poziţia geografică. Fiind o zonă mai izolată, cu sate izolate la poalele munţilor, s-a păstrat o societate se sine stătătoare, cu foarte puţine sau deloc, influenţe din afară.
„Acolo nu există niciun kilometru de cale ferată, satele erau foarte izolate, sub munţi şi acolo s-a păstrat o societate foarte autartică. Pentru că Luna, Soarele, Stelele, sunt benefice pentru om. De ce jurau fârtaţii la Lună: pentru că Luna nu e doar astrul nopţii care luminează noaptea, ci este un astru care protejează familia, aducând într-un tot unitar naşterea, nunta, înmormântarea. Acestea sunt accepţiuni protectoare ale Lunii în folclorul nostru”, mai spune el.
Rol de manipulare a destinului
Credinţa că doi copii născuţi în aceaşi lună vor împărtăşi aceeaşi soartă este foarte veche. Iar credinţele legate de teama de moarte a noului născut erau foarte frecvente şi multe la număr.
„Copilul de exemplu era încredinţat şarpelui după naştere, pentru a-l proteja de moarte. Eram la o poartă unde erau nişte şterpi trasaţi pe stâlpul porţii. Şi l-am întrebat pe proprietar: bade, de ce ai pus dumneata şapele pe porţi? El mi-a spus că apără coconii (copiii, n.r.) să nu moară. Atunci am înţeles şi m-am dus la balada cu şarpele antropofag, în care mama încredinţează, la naştere, copilul şarpelui, să-l ocrotească,să nu moară”. Pamfil Bilţiu
„Erau mai multe credinţe în obiceiurile de naştere. Legănatul leagănului gol însemna moartea copilului. Dar erau şi foarte multe credinţe pentru apărarea copilului de moarte”, mai spune etnograful.
De altfel, credinţele populare din Maramureş privind protecţia copilului nou-născut erau foarte multe şi vaste. Iar cele legate de botezul la Lună, Stele sau la copac erau, de asemenea, obişnuite în unele situaţii. Despre acestea vorbeşte etnograful în Memoria Ethnologica nr. 46-47.
„Dacă interveneau naşteri fortuite, survenite la câmp, în munte, pe la stâni etc., moaşa, care în Ţara Lăpuşului era o adevărată maestră de ceremonii, oficia forme de botez păgân, de o considerabilă vechime, constând din închinarea copilului la Soare, Lună, Stele sau botezul la copac”, spune etnograful.
Botezul păgân
Aceste forme de botez păgân, mai arată el, au fost atestate, de cercetările de specialitate, şi la alte popoare, precum amerindienii. „La amerindieni, viaţa socială şi viaţa cosmică sunt privite ca legate între ele. Din această legătură deducem ca normale riturile de integrare a nou-născutului în lumea cosmică. Anumiţi aştri fundamentali, precum soarele şi luna, sunt consideraţi de către cercetători totemuri”, mai arată el.
O altă formă de botez „la salcie” era obişnuită pentru copiii care, din anumite motive, nu puteau fi botezaţi de preot: erau bolnavi „trăgeau să moară”, erau departe de sat etc. „Imediat după naştere, erau <otrăţâţ>, adică li se oficia o formă de botez păgân la salcie, care a suferit un proces de încreştinare. Cu o creangă de salcie se face cruce de trei ori, deasupra copilului, rostindu-se formula orală: <Se botează Ion> (dacă era băiat) sau <Se botează Ioana> (dacă era fată). Dacă copilul care era otrăţât nu murea, atunci era rebotezat de preot, dar numele nu i se schimba”, mai arată etnograful.
Salcia este prezentă la români, în riturile de trecere şi obiceiurile de primăvară şi este asociată cu „principiul indestructibil al vieţii, al creşterii şi fecundităţii”. La unele popoare figurează printre simbolurile vieţii şi ale nemuririi.
Vă recomandăm să mai citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
